Black cat - Raging Echos

"A ghost, though invisible, still is like a place
your sight can knock on, echoing; but here
within this thick black pelt, your strongest gaze
will be absorbed and utterly disappear:

just as a raving madman, when nothing else
can ease him, charges into his dark night
howling, pounds on the padded wall, and feels
the rage being taken in and pacified.

She seems to hide all looks that have ever fallen
into her, so that, like an audience,
she can look them over, menacing and sullen,
and curl to sleep with them. But all at once

as if awakened, she turns her face to yours;
and with a shock, you see yourself, tiny,
inside the golden amber of her eyeballs
suspended, like a prehistoric fly."

...

Echoing madness.
What good are all the lies that softly embrace your spirit if at the end of the day, mostly about eleven p.m., it all comes back like the thickening look in a black cat's eye? You're decietfully plundered of the numbness that surrounded you till then and wounded with the truths inside that were blindly covered by daylight. Because in daytime you can never see the truths inside. Only Darkness can overshaddow Darkness.

...

"you see yourself, tiny,
inside the golden amber of her eyeballs
suspended, like a prehistoric fly."

Tableta de luni - Alchimia roţii

Rînduri despre invenţii şi fantasmele inventatorilor.


Pilda curajului zaharisit

O muscă. E atît de simplu.
Doarme pe un tavan, într-un ungher întunecos şi este printre primele făpturi scăldate în lumina soarelui cînd zorii se proiectează naivi pe colţul ei de întuneric. Îşi bea picătura de apă din paharul uitat pe masă, pentru că şi aşa n-o să ştie nimeni. Petalele unui crin, scîndura putredă a unui gărduleţ de grădină, liniile unui portativ, pe care dansează cînd nu e observată,aerul cald, sunetul vîntului prin crengile de mesteacăn sînt frînturi de simplitate strînse într-un vitraliu de simţiri hexagonice în ochii unei muşte.

Şi ce simte insecta cu aripi translucide, pe marginea unui borcan cu dulceaţă ? Îşi imaginează că poate nu va mai putea ieşi de-acolo ? Că poate nu va mai simţi căldura zorilor pe aripi, că poate va lăsa în urmă tot vitraliul microscopic creat din neant într-o zi de vară ? Nu, şi adevărul e că nu prea-i pasă.

Pentru că tot ce contează e acolo, în opulenţa roşiatică a cireşelor scăldate în siropul vîscos. Pentru că insecta ştie să ia vitraliul de simţiri ca atare, să-l preţuiască pentru ce este şi să-şi rişte viaţa în extazul libertăţii.

Nu a avut o oră de trezire, doar răsăritul şi căldura molcomă a primelor raze, picătura de apă e gratis, de cele mai multe ori zboară prea sus pentru orice pericol şi nu are leacuri pentru cancer, călătorii în spaţiu, cuptoare cu microunde, Internet, ultimele variante ale lui Asimo, loţiuni de piele, motoare Diesel, albumele lui Springsteen sau sisteme de încălzire centrală (iarna şi aşa îşi ia concediu). Musca nu ştie de Newton, Edison, Tesla, Curie, Einstein sau Gates şi n-are nevoie de ei, pentru că are o zi şi are curaj. Are tot ce-i trebuie în vitraliul de imagini hexagonale pictat în cîteva ore.

Aş vrea să pot sparge fără consecinţe bucăţile mele de sticlă colorată şi să mă arunc într-un borcan imens cu dulceaţă de cireşe, ca... o muscă. De-ar fi aşa simplu...

Glycerine

Don't let the days go by...

De cîte ori te poţi gîndi la acelaşi apus în 72 de ore ? de cîte ori la acelaşi moment, la acelaşi arbust de măceş, la acelaşi cearceaf albastru, la aceleaşi versuri scrise cu stiloul care acum nu mai are cerneală. De cîte ori te poţi gîndi in trei minute la aceeaşi şuviţă de pe frunte, la alte 72 de ore, la vise cu stîrvuri prabuşindu-se în prăpăstii de lumină, la episoade din "Friends" de pe un fotoliu acoperit cu o pătură roşie, la o melodie de la Seether, care nici măcar nu e cea mai tare de la ei, la o ramă de lemn, cinci pagini din Rolland Barthes şi un monolog dintr-un film subapreciat cu Anne Heche? În doar trei minute, în doar 72 de ore, de cîte ori ?

we live in a wheel
where everyone steals
but when we rise it's like strawberry fields

Don't let the days go by...

Fără pupile

Într-una din zilele astea o să mă îmbăt cu suc de coacăze şi esenţă de noapte. Au, în principiu aceeaşi culoare. Curg cu aceeaşi densitate şi într-un pahar potrivit poţi vedea frînturi de stele cum se strîng ciorchine pe perete şi se pierd în amestec, ba chiar înţeapă un pic limba cînd iei prima gură.

Va trebui să am grijă să nu las o picătură din cocktailul cosmic să se prelingă fugară pe bărbie, pentru că aşa se mai pierd cîteodată raze de lună pe pămînt şi sînt aşa de greu de strîns de pe jos şi de prin ceţurile din zori...

Am să-mi decorez otrava dulceagă cu puf din norii de ploaie şi am să o beau dintr-o înghiţitură, cu ochii închişi, cu mîna încleştată pe paharul de sticlă întunecată. Am să simt noaptea cum îmi va curge prin vene şi am să-mi dau seama de ce zorii dor în fiecare dimineaţă mai mult, şi mai mult. Am să aud mereu cîinii urlînd şi am să dansez cu ielele în jurul lunii. Am să simt durerea stîrvurilor din şanţuri şi am să mă bucur de mîngîierile îndrăgostiţilor de taină. Şi n-am să mai ştiu cine eram înainte.

Într-una din zilele astea am să mă îmbăt cu suc de coacăze şi esenţă de noapte...

Immanent fountains

"Arabesqued damasks,
pillows of liquid and clear eyes
shining intense mirrors
of green silvery recesses,
tangled gardens,
emerald water-works,
old crumbled balaustrades
where ivies and ferns
fresco in the wind
spiritual thrills of bluish-green contrasts.
My liquid and clear eyes
grasp and welcome
the bright run-after
of immanent fountains.
My eyes now and ever
dilute in circles
of yellow-ochre water and flora
and vanish off-shore
brushing surfaces
into threads and fibres
of rainbow peacock tail."

I am mearly a relic of a shadow that was once my spirit. Pale cheeks softly touch the cold, rigid toughness of the earth. The eyes desisted to empower the stars with their shimmer and I ceased to believe in constelations, for they are no longer a map to my lies candied on the tenebrous sky. Legends of madness twirl and vividly flow along the life consuming ripple of the poisonous spring. The night is dying, my night is at dawn.

I ceased to believe in constelations.

Infinity to go

Man's Search for Meaning

"A thought transfixed me: for the first time in my life I saw the truth as it is set into song by so many poets, proclaimed as the final wisdom by so many thinkers. The truth--that love is the ultimate and the highest goal to which man can aspire. Then I grasped the meaning of the greatest secret that human poetry and human thought and belief have to impart: The salvation of man is through love and in love. I understood how a man who has nothing left in this world may still know bliss, be it only for a brief moment, in the contemplation of his beloved. In a position of utter desolation, when a man cannot express himself in positive action, when his only achievement may consist in enduring his sufferings in the right way--an honorable way--in such a position man can, through loving contemplation of the image he carries of his beloved, achieve fulfillment. For the first time in my life, I was able to understand the words, "The angels are lost in perpetual contemplation of an infinite glory."

Viktor Frankl

Zăcînd pe marginea unei fîntîni - Necrolog

Strange And Beautiful (Ill Put A Spell On You) - Aqualung

Eşecul vine ca o mazurcă în care ai fost tras fără să vrei. Te învîrte, te calcă pe degete, îţi răneşte bezmetic articulaţiile, te smuceşte cu zgomot din comfortul propriilor minciuni şi, cînd crezi că ai scăpat din joc fără să observe, te lasă zăcînd într-un colţ întunecat al minţii fragile, gol şi înfrigurat, drenat de sevă.

Eşecul vine progresiv, în calupuri repetitive de speranţă efemer-ipocrită catalizată, la sfîrşitul zilei, pe fundul unui pahar de venin. Îl beau nesăţios gîndindu-mă că e o doctorie rea pe care trebuie să o iau dintr-o înghiţitură, dar îmi lasă un gust mult mai rău în gură după. E calculat şi mîrşav şi îmi şopteşte moartea la ureche atingîndu-mi umerii vineţi cu bărbia lui aspră. îmi răneşte apoi obrajii cu ghiarele şi mi se agaţă de spate, de unde îngerii îşi poartă aripile, ca o povară pe care nu o pot vedea decît eu.

Are ochii tulburi, gri, translucizi şi mă seduce discret, subliminal, imperceptibil. Ajung mereu întinsă pe altarul de piatră, cu corpul îngălbenit de vînătăi. Şi el îmi coase mîngîindu-mi fruntea un văl străveziu peste ploape, mă împunge dureros cu un ac argintiu şi îmi strînge picăturile de sînge într-un pocal greoi din care se desfată nesăţios. Uneori îmi zîmbeşte trist, ca şi cum i-ar părea rău că trebuie să facă asta, dar continuă mereu să-mi brodeze pielea cu hieroglifele urii de sine. Pentru că eşecul vine ca un iubit pe care l-am abandonat demult şi care-mi roade conştiinţa cu remuşcări şi cu urmele stigmatizante ale unor buze reci.

Îmbrăţişarea lui e din ce în ce mai voluptoasă şi după ce îmi sărută regretele împletite în şuviţele de păr, dansează răzînd cu mine în braţe pînă la prăpastie...

Eşecul vine ca o mazurcă...