Opac

Vezi bine că n-am să pot uita niciodată
că Darwin s-a lepădat de credință pe patul de moarte
ca Sfîntul Petru îngenunchiat în fața romanilor.

Noi nu vom fi nicînd mai breji,
Petrecînd ore în fața pietrelor cioturoase,
Adulmecîndu-le și pipăind hulpav fiece striație
De parc-ar fi stînci filosofale.
Se vor întoarce tot în valuri scunde,
cu boltă.

Nimeni nu ne spune cînd sîntem puști
Că glăsuirile timpului se ascund în pietre de rîu.

Le zvîrleam în aer și le urmăream în zbor,
Pînă cînd ne apăreau discuri albastre
în fața ochilor, acolo
unde trebuia să fie soarele.
Nu știan că tot ele se răzbună
pe tălpile noastre cînd ne întorceam desculț,
pe malul începuturilor.

Principiul vaselor comunicante funcționează doar în teorie.
Apele tulburi se poticnesc
în bolovanii pe care puștii nu-i pot ridica și nici citi.

Apele tulburi se poticnesc în noi.

Sudalmă pentru molii

Eu o să port o plasă de dantelă neagră peste față la înmormîntarea mea. O să-mi acopere fața cînd voi privi taciturn în jos spre grămada de oase și carne veștedă care credea la un moment dat că timpul se poate tăia în felii și unge cu dulceață de afine.

Lorelai, ție ți se pare că e simplu să disimulezi în fața celorlalți că știi ce e timpul ? Ești transparentă, Lorelai, mai transparentă ca sticla subțire a gablonțului ovoidal pe care-l porți în jurul încheieturii tale subțiri și osoase ca o insignă. Se vede atunci cînd îți privești cu gura întredeschisă șănțulețele rozii care-ți brăzdează palmele de parcă tractoare minuscule de praf ți-ar fi scris un secret în pumnii desfăcuți. Atunci cînd îți tai unghiile ca un băiețel și cînd te prefaci că te rogi și de fapt conjuri tăcerea să nu-ți mai dea atîtea vise cu perdele prea lungi de praf care dansează în jurul tău dansul liniștii. Habar n-ai și rîzi cu zgomot cînd fluturii greșesc calea și aterizează pe secundarele grele doar ca să dispară în umbre galbene pînă să ai timp să clipești.

Nu știi ce înseamnă să dispară fluturii, Lorelai, și le ștergi calendarele colorate de pe aripi fără să știi că așa măsoară ei timpul, în culori. Să știi că doar moliile sînt ca tine, pentru că pentru ele noaptea se măsoară în lumină, nu în culori. De aceea nici ele nu știu ce e timpul. Ai face bine să nu te mai zbînțui în jurul filamentelor incandescente ca o vrăjitoare cu părul din pănuși. Moliile sfărșesc mereu orbite de propriile căutări ale timpului. Pentru că ele nu trebuie să știe, dar tu da.

Lorelai, eu mă spăl pe mîini cu tine, îți jur. Nu mai vreau să te aud cum spui că genele tale te închid după gratii de somn și că orele ți-au vorbit în vis despre ceasuri cu mustăți lungi și monocluri condescendente. Mai bine ți-ai șterge nisipul de pe rochia aia de tafta care ți-a rămas mică și l-ai strînge bine într-o sticlă cu dop de plută pentru că într-o zi o să te pomenești cu tălpile tăiate în pietriș.

Tu crezi că noaptea e una singură, nu-i așa ? Că doar pentru că una dintre ele ți-a vorbit o dată despre fluturi le cunoști pe toate. Că secretul brăzdat în palmă e doar unul... Ei bine află că noaptea pe care ai știut-o tu căndva a adormit de mult pe puful moale al unei molii grizonante și nici nu mai ține minte hieroglifele pe care le prețuiești acum. Cînd ai să-ți dai seama ce e timpul ai să-ți întinzi mîna însetată și după particulele incandescente de praf care se ridică în raza făinoasă de lumină și ai să le pui în aceeași sticlă de nisip fără să știi că praful nu-i nisip. Așa fac toți cei ca tine, Lorelai. Nu știu că praful nu-i decît pulbere de vînt scuturată de pe calendarele fluturilor. Ce-a fost al lor nu mai poți avea acum tu, doar pentru că crezi că ai aflat în sfîrșit ce e timpul.

Dulceața de afine e cea mai parșivă otravă.

Nopţi Albe - VII - Cutumele haosului

Haosul adoră sfîrşiturile. Nu sînt meniul lui principal, dar le adulmecă de departe, ca pe cel mai savuros crème-brulée. Le aude paşii răsunînd ca unui călău care aduce, cu ochi stinşi, orbecăiţi în gol, căpăţîna sîngerîndă a unui borfaş pe care a primit o răsplată în aur.

Şi le simte cu mult înainte să le simţi tu însuţi. Cu mult înaintea ultimelor înbrăţişări patetice şi zaharisitelor "ce-ar fi fost dacă?" din umbra vreunei atingeri fugare cu un trecut recurent. Nu. Haosul se strecoară lent, dar sigur şi preferă srîrşiturile pentru că eşti un hoit searbăd, martor propriei descompuneri pre-existenţiale îmbătată cu o specie de expectativă latentă a unui viitor idealizat.

Pentru că, pe fatala ultimă sută de metri, te grăbeşti. Sîngerezi ca un nătîng visător în faţa gloanţelor, scrîşnind din dinţi şi cu pumnii încleştaţi demonic ca să-ţi înfăptuieşti măcar unul, două din proiectele trecute despre sinele prezent, conturate pe vremea în care finalul era o himeră prea îndepărtată şi intangibilă pentru a putea fi atins cu buricele degetelor sau cu cele mai subţiri nervuri ale spiritului.

Numai noroiul aşterne obstacole unui alergător. Îţi afunzi picioarele în mocirla jegoasă şi te împiedici ruşinos, prăbuşindu-ţi carapacea vidată în glodurile propriului haos, pe ultima sută de metri a crochiurilor scheletice cu future-self-uri adorate în tăcere pe întuneric.

De parcă n-ai realizat că asta vrea, olog care alergi cu plase găurite după fluturi imaginari. Cînd ai să înveţi că spiritul tău nu-i un insectar şi fluturii cu aripi orbitoare nu trăiesc în mlaştini ?

Haosul nu vrea să ştii asta.

Rebuturi - Apologia beznei

– și tot ce-i neînțeles, se schimă-n neînțelesuri și mai mari, sub ochii mei…

Ce proști sînt cei cărora le e frică de întuneric. Se refugiază sub veioze înalte, cu abajururi scumpe și franjuri aurii, în orice fîșie subțire și galbenă de sub uși și, mai ales, vînează hulpav punctele fluorescente de lumină care răzbat palide din gaura cheii. Ce patetic să fii sclavul neoanelor lunguiețe care desenează arogant fiecare striație a palmelor care devin fețe sfidătoare în razele artificiale. Rînjesc condescendent și spitalicesc. Lumina aceea albă propagă cele mai urîcioase și mai opace umbre pe pereții lăptoși. Cînd eram mică am găsit în „camera de la deal” de la mamaia Valeria o lampă de veghe făcută din traforaj pirogravat.

Ar fi tebuit să semene cu un sfeșnic din lemn brodat, cu contururi carbonizate care semănau cu o dantelă rigidă și maronie. Piciorul stativului urca pînă la o specie de platformă care lăsa la vedere o dulie îngustă în care era de ani de zile înfiletat un bec de 60 de Watti, din acela cu vîrful ascuțit, afumat, care propaga noaptea o lumină slabă, roșiatică. Noaptea, mamaia intra în cameră, lăsa o căniță cu apă pe noptieră și aprinde lampa de veghe care umplea cameră într-o penumbră sîngerie. Nu, nu mi-a plăcut niciodată.

Cînd am mai crescut, m-am ridicat și am stins-o, iar mai tîrziu am făcut-o pierdută pentru că niciodată nu puteam să văd cum intră razele lunii prin jaluzelele rărite de vreme sau fantasmele fugare ale farurilor care goneau pe uliți. Momentul din clipa în care stingi lumina și pînă începi să distingi toate contururile estompate de întuneric e cel mai preîios dar al beznei. Pentru că efortul e al tău și răspunsurile de asemenea. Mobilele se dezvăluie nu cum sînt, ci așa cum ți le amintești din timpul zilei, cel mai adesea, iar ochii translucizi ai păpușilor nu te mai scrutează straniu de pe sofa. Toată lămpile de veghe de la țară s-au rătăcit misterios în timp. Eu ? Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Ganja (I) - 17

17 minute pe seară aş privi spre acoperiş
si încă un pic spre sidef şi spre tăvile de argint
pe care servesc gărzile capete de tîlhari
Şi-o să-mi doresc 17 artizani şi 17 pictori
Să-şi verse furia peste pielea mea tratată cu ulei de in,
să cioplească răni simetrice cu dălţi de alamă
ca să lase în urmă stîrvul imperfect
şi aşchiile cu picături roşii să se rostogolească pe trepte

mai jos şi mai jos, acolo unde
flăcările nu mai ard ţesuturile şifonate,
unde lumina e un dar scump
şi înutil şi unde strigătele au un ecou surd
ca atunci cind eşti pe punctul de a leşina
si chiuveta din baie se lichefiază cremos printre degete,
mai jos, unde pietrele dorm
şi regii sînt doar fantome ale basmelor în zdrenţe
17 împărăţii îngropate în praf.

Visurile mele sînt fîşii lungi de tafta care leagă acoperişurile
de podelele pe care curg vopsele viscoase, printre scînduri,
in beciurile rîncede în care umbrele devin fractali mov
unde scrumul de ţigară desenează feţe schimonosite
care îmi spun că fumul mi-a acoperit cicatricile
şi pictorii s-au chinuit în zadar...

17 minute.

Testamentul tapiserului amator

La un moment dat cusăturile mă dureau şi le simţeam de fiecare dată cînd îmi întorceam privirea de pe o filă pe alta a unei cărţi.
Cînd deschideam gura să las afară un punct de vedere abia verde încolţit şi cînd mă aşezam neîndemînatică pe bănci ude în parc. Simţeam peticele cum se loveau unele de altele şi nu se pliau niciodată cum ar fi trebuit. Mă cumportam nenatural, eram evidentă şi bizară în ochii celorlalţi şi nu înţelegeam unde greşesc.

Iar firele îmbinate în noduri pescăreşti şi urîte repugnau şi speriau. Peticele mele cusute în grabă, urît şi uneori accidental erau cîteodată şi peste înţelegerea mea. Nu ştiam cînd ajunseseră multe dintre ele acolo şi nu ştiam cum să administrez toate formele, ţesăturile, toate texturile fine, catifelele grele sau inul rigid, bucăţelele lucioase de mătase ori taftalele scămoşate.

Îmi pusesem singură şiraguri de cuvinte şi citate filozofice şi repudiasem scîrbită orice vorbă aruncată alandala. Mama îmi spunea cîndva că toate au un scop şi că trebuie să le iau ca atare, să nu-mi pese cum au ajuns acolo, ci mai degrabă să învăţ să fac nodurile mai fine. În timp, toate bucăţile au picat la un loc şi n-au mai apăsat ca o desagă pe umeri. Oamenii care m-au învăţat să fac noduri frumoase, au colorat peticele ca un vitraliu cambrat pe talie. Şi cel mai mult îmi place acum cînd iese soarele.

Nopti albe VI - Solace

“This tremendous world I have inside of me. How to free myself, and this world, without tearing myself to pieces… And rather tear myself to a thousand pieces than be buried with this world within me.” ~The diaries of Franz Kafka