Zgomote de fond

Opac

2011-09-01T08:22:00.000-07:00

Vezi bine că n-am să pot uita niciodată
că Darwin s-a lepădat de credință pe patul de moarte
ca Sfîntul Petru îngenunchiat în fața romanilor.

Noi nu vom fi nicînd mai breji,
Petrecînd ore în fața pietrelor cioturoase,
Adulmecîndu-le și pipăind hulpav fiece striație
De parc-ar fi stînci filosofale.
Se vor întoarce tot în valuri scunde,
cu boltă.

Nimeni nu ne spune cînd sîntem puști
Că glăsuirile timpului se ascund în pietre de rîu.

Le zvîrleam în aer și le urmăream în zbor,
Pînă cînd ne apăreau discuri albastre
în fața ochilor, acolo
unde trebuia să fie soarele.
Nu știan că tot ele se răzbună
pe tălpile noastre cînd ne întorceam desculț,
pe malul începuturilor.

Principiul vaselor comunicante funcționează doar în teorie.
Apele tulburi se poticnesc
în bolovanii pe care puștii nu-i pot ridica și nici citi.

Apele tulburi se poticnesc în noi.

Sudalmă pentru molii

2011-08-12T02:15:00.000-07:00

Eu o să port o plasă de dantelă neagră peste față la înmormîntarea mea. O să-mi acopere fața cînd voi privi taciturn în jos spre grămada de oase și carne veștedă care credea la un moment dat că timpul se poate tăia în felii și unge cu dulceață de afine.

Lorelai, ție ți se pare că e simplu să disimulezi în fața celorlalți că știi ce e timpul ? Ești transparentă, Lorelai, mai transparentă ca sticla subțire a gablonțului ovoidal pe care-l porți în jurul încheieturii tale subțiri și osoase ca o insignă. Se vede atunci cînd îți privești cu gura întredeschisă șănțulețele rozii care-ți brăzdează palmele de parcă tractoare minuscule de praf ți-ar fi scris un secret în pumnii desfăcuți. Atunci cînd îți tai unghiile ca un băiețel și cînd te prefaci că te rogi și de fapt conjuri tăcerea să nu-ți mai dea atîtea vise cu perdele prea lungi de praf care dansează în jurul tău dansul liniștii. Habar n-ai și rîzi cu zgomot cînd fluturii greșesc calea și aterizează pe secundarele grele doar ca să dispară în umbre galbene pînă să ai timp să clipești.

Nu știi ce înseamnă să dispară fluturii, Lorelai, și le ștergi calendarele colorate de pe aripi fără să știi că așa măsoară ei timpul, în culori. Să știi că doar moliile sînt ca tine, pentru că pentru ele noaptea se măsoară în lumină, nu în culori. De aceea nici ele nu știu ce e timpul. Ai face bine să nu te mai zbînțui în jurul filamentelor incandescente ca o vrăjitoare cu părul din pănuși. Moliile sfărșesc mereu orbite de propriile căutări ale timpului. Pentru că ele nu trebuie să știe, dar tu da.

Lorelai, eu mă spăl pe mîini cu tine, îți jur. Nu mai vreau să te aud cum spui că genele tale te închid după gratii de somn și că orele ți-au vorbit în vis despre ceasuri cu mustăți lungi și monocluri condescendente. Mai bine ți-ai șterge nisipul de pe rochia aia de tafta care ți-a rămas mică și l-ai strînge bine într-o sticlă cu dop de plută pentru că într-o zi o să te pomenești cu tălpile tăiate în pietriș.

Tu crezi că noaptea e una singură, nu-i așa ? Că doar pentru că una dintre ele ți-a vorbit o dată despre fluturi le cunoști pe toate. Că secretul brăzdat în palmă e doar unul... Ei bine află că noaptea pe care ai știut-o tu căndva a adormit de mult pe puful moale al unei molii grizonante și nici nu mai ține minte hieroglifele pe care le prețuiești acum. Cînd ai să-ți dai seama ce e timpul ai să-ți întinzi mîna însetată și după particulele incandescente de praf care se ridică în raza făinoasă de lumină și ai să le pui în aceeași sticlă de nisip fără să știi că praful nu-i nisip. Așa fac toți cei ca tine, Lorelai. Nu știu că praful nu-i decît pulbere de vînt scuturată de pe calendarele fluturilor. Ce-a fost al lor nu mai poți avea acum tu, doar pentru că crezi că ai aflat în sfîrșit ce e timpul.

Dulceața de afine e cea mai parșivă otravă.

Nopţi Albe - VII - Cutumele haosului

2011-06-07T02:33:00.000-07:00

Haosul adoră sfîrşiturile. Nu sînt meniul lui principal, dar le adulmecă de departe, ca pe cel mai savuros crème-brulée. Le aude paşii răsunînd ca unui călău care aduce, cu ochi stinşi, orbecăiţi în gol, căpăţîna sîngerîndă a unui borfaş pe care a primit o răsplată în aur.

Şi le simte cu mult înainte să le simţi tu însuţi. Cu mult înaintea ultimelor înbrăţişări patetice şi zaharisitelor "ce-ar fi fost dacă?" din umbra vreunei atingeri fugare cu un trecut recurent. Nu. Haosul se strecoară lent, dar sigur şi preferă srîrşiturile pentru că eşti un hoit searbăd, martor propriei descompuneri pre-existenţiale îmbătată cu o specie de expectativă latentă a unui viitor idealizat.

Pentru că, pe fatala ultimă sută de metri, te grăbeşti. Sîngerezi ca un nătîng visător în faţa gloanţelor, scrîşnind din dinţi şi cu pumnii încleştaţi demonic ca să-ţi înfăptuieşti măcar unul, două din proiectele trecute despre sinele prezent, conturate pe vremea în care finalul era o himeră prea îndepărtată şi intangibilă pentru a putea fi atins cu buricele degetelor sau cu cele mai subţiri nervuri ale spiritului.

Numai noroiul aşterne obstacole unui alergător. Îţi afunzi picioarele în mocirla jegoasă şi te împiedici ruşinos, prăbuşindu-ţi carapacea vidată în glodurile propriului haos, pe ultima sută de metri a crochiurilor scheletice cu future-self-uri adorate în tăcere pe întuneric.

De parcă n-ai realizat că asta vrea, olog care alergi cu plase găurite după fluturi imaginari. Cînd ai să înveţi că spiritul tău nu-i un insectar şi fluturii cu aripi orbitoare nu trăiesc în mlaştini ?

Haosul nu vrea să ştii asta.

Rebuturi - Apologia beznei

2011-04-01T09:49:00.000-07:00

– și tot ce-i neînțeles, se schimă-n neînțelesuri și mai mari, sub ochii mei…

Ce proști sînt cei cărora le e frică de întuneric. Se refugiază sub veioze înalte, cu abajururi scumpe și franjuri aurii, în orice fîșie subțire și galbenă de sub uși și, mai ales, vînează hulpav punctele fluorescente de lumină care răzbat palide din gaura cheii. Ce patetic să fii sclavul neoanelor lunguiețe care desenează arogant fiecare striație a palmelor care devin fețe sfidătoare în razele artificiale. Rînjesc condescendent și spitalicesc. Lumina aceea albă propagă cele mai urîcioase și mai opace umbre pe pereții lăptoși. Cînd eram mică am găsit în „camera de la deal” de la mamaia Valeria o lampă de veghe făcută din traforaj pirogravat.

Ar fi tebuit să semene cu un sfeșnic din lemn brodat, cu contururi carbonizate care semănau cu o dantelă rigidă și maronie. Piciorul stativului urca pînă la o specie de platformă care lăsa la vedere o dulie îngustă în care era de ani de zile înfiletat un bec de 60 de Watti, din acela cu vîrful ascuțit, afumat, care propaga noaptea o lumină slabă, roșiatică. Noaptea, mamaia intra în cameră, lăsa o căniță cu apă pe noptieră și aprinde lampa de veghe care umplea cameră într-o penumbră sîngerie. Nu, nu mi-a plăcut niciodată.

Cînd am mai crescut, m-am ridicat și am stins-o, iar mai tîrziu am făcut-o pierdută pentru că niciodată nu puteam să văd cum intră razele lunii prin jaluzelele rărite de vreme sau fantasmele fugare ale farurilor care goneau pe uliți. Momentul din clipa în care stingi lumina și pînă începi să distingi toate contururile estompate de întuneric e cel mai preîios dar al beznei. Pentru că efortul e al tău și răspunsurile de asemenea. Mobilele se dezvăluie nu cum sînt, ci așa cum ți le amintești din timpul zilei, cel mai adesea, iar ochii translucizi ai păpușilor nu te mai scrutează straniu de pe sofa. Toată lămpile de veghe de la țară s-au rătăcit misterios în timp. Eu ? Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.

Ganja (I) - 17

2011-01-25T05:00:00.000-08:00

17 minute pe seară aş privi spre acoperiş
si încă un pic spre sidef şi spre tăvile de argint
pe care servesc gărzile capete de tîlhari
Şi-o să-mi doresc 17 artizani şi 17 pictori
Să-şi verse furia peste pielea mea tratată cu ulei de in,
să cioplească răni simetrice cu dălţi de alamă
ca să lase în urmă stîrvul imperfect
şi aşchiile cu picături roşii să se rostogolească pe trepte

mai jos şi mai jos, acolo unde
flăcările nu mai ard ţesuturile şifonate,
unde lumina e un dar scump
şi înutil şi unde strigătele au un ecou surd
ca atunci cind eşti pe punctul de a leşina
si chiuveta din baie se lichefiază cremos printre degete,
mai jos, unde pietrele dorm
şi regii sînt doar fantome ale basmelor în zdrenţe
17 împărăţii îngropate în praf.

Visurile mele sînt fîşii lungi de tafta care leagă acoperişurile
de podelele pe care curg vopsele viscoase, printre scînduri,
in beciurile rîncede în care umbrele devin fractali mov
unde scrumul de ţigară desenează feţe schimonosite
care îmi spun că fumul mi-a acoperit cicatricile
şi pictorii s-au chinuit în zadar...

17 minute.

Testamentul tapiserului amator

2011-01-15T12:08:00.000-08:00

La un moment dat cusăturile mă dureau şi le simţeam de fiecare dată cînd îmi întorceam privirea de pe o filă pe alta a unei cărţi.
Cînd deschideam gura să las afară un punct de vedere abia verde încolţit şi cînd mă aşezam neîndemînatică pe bănci ude în parc. Simţeam peticele cum se loveau unele de altele şi nu se pliau niciodată cum ar fi trebuit. Mă cumportam nenatural, eram evidentă şi bizară în ochii celorlalţi şi nu înţelegeam unde greşesc.

Iar firele îmbinate în noduri pescăreşti şi urîte repugnau şi speriau. Peticele mele cusute în grabă, urît şi uneori accidental erau cîteodată şi peste înţelegerea mea. Nu ştiam cînd ajunseseră multe dintre ele acolo şi nu ştiam cum să administrez toate formele, ţesăturile, toate texturile fine, catifelele grele sau inul rigid, bucăţelele lucioase de mătase ori taftalele scămoşate.

Îmi pusesem singură şiraguri de cuvinte şi citate filozofice şi repudiasem scîrbită orice vorbă aruncată alandala. Mama îmi spunea cîndva că toate au un scop şi că trebuie să le iau ca atare, să nu-mi pese cum au ajuns acolo, ci mai degrabă să învăţ să fac nodurile mai fine. În timp, toate bucăţile au picat la un loc şi n-au mai apăsat ca o desagă pe umeri. Oamenii care m-au învăţat să fac noduri frumoase, au colorat peticele ca un vitraliu cambrat pe talie. Şi cel mai mult îmi place acum cînd iese soarele.

Nopti albe VI - Solace

2010-12-21T14:48:00.001-08:00

“This tremendous world I have inside of me. How to free myself, and this world, without tearing myself to pieces… And rather tear myself to a thousand pieces than be buried with this world within me.” ~The diaries of Franz Kafka

Lonely bar cravings

2010-11-24T03:06:00.000-08:00

"Ink runs from the corners of my mouth,
There's no happiness like mine.
I have been eating poetry"

Canibalism avid de idei sîngerînde. Mi-e foame de cuvintele pe care nu mi-au dat voie să le rostesc. Mi-e sete de otrava pe care am fost nevoită să o scuip înainte să-mi invadeze fibra, înainte să-mi capitoneze celulele, înainte să-mi panseze rănile ale căror origini am fost siluită să le uit.

Vreau să-mi tai îcheieturile cu pumnale medievale din baladele moraliste ale lui Villon şi să supureze vers. Vreau să mă-mbolnăvesc de strofe şi să-mi crească litere dureroase şi roşiatice pe frunte. Vreau să-mi împletesc sfori din artere şi capilare şi să mă caţăr pînă-n vîrfurile cele mai înalte, să-mi astup hemoragiile cu file de carte şi să-mi imprim slove pe cord. Să sîngerez cerneală şi să scriu cu sînge.

In my shiny carapace

2010-11-04T05:04:00.000-07:00

De ce doare lumina, după ce priveşti chiorîş printre zăbrelele de fier frunzele portocalii şi cerul abia lăsînd o zi palidă să se întîmple? Poate e doar de acolo, de sub pâtura scorţoasâ care mâ înţeapă mai rău decît razele reci. Poate sînt doar ţigârile stinse din scrumiera improvizatâ de pe birou şi parfumul de cafea tare. Poate e doar ceara topitâ de pe masă sau cearceafurile botite care ma imbraţişează ca un cocon. Poate sînt toate cîntecele de leagân, tot vinul vârsat pe umerii mei demult, într-o amintire aproape evaporatâ în neant, toate poeziile fârâ rimâ, toate poeziile tale, toate cearcânele catalizatoare ale nesomnului, ale stigmelor dulcegi de demult.

Poate doar îmi place mie prea tare aici, pe cuvertura neagra pe care-ţi arunci creioanele, în celula micuţă din mintea mea în care truismele aluneca în jos, rostogolindu-se, mai jos de scîndurile din faţa ferestrei tale, dincolo de zâbrele, dincolo de frunzele care se vor fi desprins pînă o să mă trezesc eu din letargia de parfumuri tari în care lîncezesc vinovat.

Poate sînt toate la un loc sau doar un joc bizar de fragmente care se leagâ prea poetic în mintea mea ca să mai discern realul. Ce-o mai fi însemnînd şi asta. Poate mâ îmbât cu existenţialismul care pulseazâ acum înâuntrul meu ca sâ mai admit şi altceva ca real în jur. Ca ieri şi mîine şi zaţul de cafea şi tricoul tâu albastru. Poate sînt toate la un loc...

În toate fragmentele din mintea mea. Film-noir.

"A row of automobiles
lined up in the twilight
like red speckles
on the blacktop. Imaginary
palm trees wrinkled in my
fingers
as the light from unseen candles
burned me. My eyeballs
rolled across the dusty, tessellated floor
as I sat in the food court remembering
the traffic, sipping diet soda through a
red-striped straw.

Caught in their shining carapaces
in petroleum fumes and
gridlock, the human
beings melted
back into mud. Road raging palm
trees gripped the steering
wheels as swallows
swooped unseen
in the green, uneven light."

Genesis

2010-09-14T06:03:00.000-07:00

I think I should begin to do some work, now that I am learning to see. I am twenty-eight years old, and I have done practically nothing. To sum it up: I have written a study of Carpaccio, which is bad; a play entitled "Marriage," which tries to demonstrate a false thesis by equivocal means; and some poems. Ah, but poems amount to so little when you write them too early in your life. You ought to wait and gather sense and sweetness for a whole lifetime, and a long one if possible, and then, at the very end, you might perhaps be able to write ten good lines. For poems are not, as people think, simply emotions (one has emotions early enough) — they are experiences.

For the sake of a single poem, you must see many cities, many people and Things, you must understand animals, must feel how birds fly, and know the gesture which small flowers make when they open in the morning. You must be able to think back to streets in unknown neighborhoods, to unexpected encounters, and to partings you had long seen coming; to days of childhood whose mystery is still unexplained, to parents who you had to hurt when they brought in a joy and you didn't pick it up (it was a joy meant for somebody else —); to childhood illnesses that began so strangely with so many profound and difficult transformations, to days in quiet, restrained rooms and to mornings by the sea, to the sea itself, to seas, to nights of travel that rushed along high overhead and went flying with all the stars, — and it is still not enough to be able to think of all that. You must have memories of many nights of love, each one different from all the others, memories of women screaming in labor, and of light, pale, sleeping girls who have just given birth and are closing again.

But you must also have been beside the dying, must have sat beside the dead in the room with the open window and the scattered noises. And it is not yet enough to have memories. You must be able to forget them when they are many, and you must have the immense patience to wait until they return. For the memories themselves are not important. Only when they have changed into our very blood, into glance and gesture, and are nameless, no longer to be distinguished from ourselves — only then can it happen that in some very rare hour the first word of a poem arises in their midst and goes forth from them.

- Rainer Maria Rilke, The Notebooks of Malte Laurids Brigge

Marooned

2010-08-29T10:45:00.000-07:00

Încă nu ştie ce flux l-a adus pe partea asta a ţărmului. Ar fi romantic să povestească despre primele raze ale dimineţii care i-au subţiat privirea împăienjenită, nisip fin pe haine zdrenţuite ori pierderi de memorie care l-ar fi făcut să uite de o iubită care s-ar fi spînzurat pe undeva de dorul lui. Adevărul e că naufragiul s-a produs fără ca el să-şi dea seama, fără ţărm, mesaje în sticlă sau semnale de fum. A naufragiat în propria lui maturitate ca un Crusoe fără urmă de Vineri. Nu ştie dacă patetismele ieftine de care se înconjoară îi maschează panica sau ar trebui să invoce un umor cinic, spoială clasică în cazuri de negare patologică a situaţiilor de criză.

Primul semn a fost povara neaşteptată a libertăţii. Cui dracu îi pasă aşa de mult dacă nu va reuşi să pună toate piesele de puzzle la locul lor şi să-şi croiască tabloul perfect cu visul american de agâţat pe peretele ăla alb imaculat, imediat lîngă diploma de absolvire şi bucata aia de mătase ieftină pe care toţi ceilalţi o preţuiesc mai mult decît o pepită de aur aztec ? După trei fumuri de ţigară şi-a amintit iar de revelaţia pe care a avut-o acum ceva vreme stînd lungit pe o bancă, cu jumătate de pachet de Lucky şi un Tuborg pe terminate. Despre asta vorbea şi cu ea, ultima dată. Despre cît de mult urăşte verbul „a trebui” şi cîte scîrbe i-a adus pînă acum. „Vezi tu, asta e capcana, îţi flutură în faţă libertatea ca un pahar cu apă în faţa unui coate-goale care-a bîntuit prin deşert o săptămînă şi nu-ţi spun nimic de pastila efervescentă pe care au aruncat-o acolo. Ăla e verbul a trebui, frate. De ăla trebuie să te fereşti. Pentru că libertatea cu care te îmbeţi tu cu atîta sete e otrăvită de verbul ăsta.”

Acum stă eşuat pe ţărmul bizar de curat, cu buzunarele pline de nisip şi de scrum şi încearcă să nu mai audă vocile acelea răguşite de dincolo de copaci, de zidurile groase care se ridică aproape de plaja asta pustie. Toţi sînt înăuntru. Îl aşteaptă. Îl aşteaptă de mult după fortăreaţa de cărămizi roşiatice cu haine călcate şi aşternuturi albe şi pastile cu magneziu şi apă plată semi-decarbogazificată.

„Oricum n-o să le faci vreodată pe plac, frate. Niciodată. O să te zbaţi ca un hamster în cerc ca în piesa aia de la Metallica şi-o să te trezeşti fix aşa, aşa cum zice Hetfield, un bătrîn singur de care vor uita rapid pentru că nu mai serveşte cauzei. Frate, care nu mai TREBUIE să servească niciunei cauze, pricepi ?”

Încă nu ştie ce flux l-a adus pe partea asta a ţărmului. Ultima amintire e cu fata aia ciufulită care îi povestea despre cît de fără sens e totul. Îşi aminteşte că a sărutat-o în colţul gurii şi ea a bufnit în rîs şi i-a spus că-i un puşti. Că n-a vrut decît să plece pentru că niciodată nu fusese mai umilit. Auzi, un puşti.

Şi-a rezemat mîinile sub ceafă şi a început să se uite pierdut la cit de gol părea cerul fără niciun nor. Ei pot să mai aştepte. O ţigară. Una singură.

Ophelia

2010-06-25T07:24:00.000-07:00

"- Tu eşti ca o tavă cu farfurii murdare pe care trebuie doar să reuşesc să o aduc intactă la chiuvetă şi să le spăl. Şi chiar dacă unele mai sînt ciobite, o să le spăl şi o să fie bine...
- Ştii căpşunile alea frumoase din import ? Alea mari şi cărnoase care n-au nici un gust, dar care le pui pe farfurie lasă o pată roşie ? Oricît ai spăla farfuria aia, tot o să aibă o pată, chiar dacă nu are nimic altceva în neregulă."

Am promis lunii să nu mai scrijelesc poveşti cu o peniţă uscată pe scoarţe de copac, pentru că nu rămîn cu nimic. Gîndurile-mi curg ca fagurii de clei de chihlimbar, dar cuvintele sînt condamnate mereu la neant. Copacii nu sînt făcuţi pentru a spune poveşti, ci pentru a umbri cîte un trecător care o să uite de ei în clipa în care îşi va întoarce privirea spre drumul pustiu. Poveştile mele sînt pentru vene pulsînde, pentru gene grele de stropi rotunzi. Sînt bisturie ruginite care provoacă cangrene care nu se văd cu ochiul liber. Sînt istorii vechi cărora nimeni nu le mai numără inelele anuale. A venit timpul să nu le mai las pe pietre şi pe scoarţe, să le înşirui pe pergamente şi să le arunc pe rafturi pradă prafului pînă o să le descopere arheologi cu ochelari murdari. Poveştile mele sînt lovituri dureroase care lasă vînătăi cu parfum de căpşuni.

...

Ophelia
"The Eve of St. Agnes",
a poem he can't reach you in
Ophelia you know how to lose
but when will you learn to choose
those men who choose to stay
those mothers who won't look the other way
Ophelia you must remember...

Change waltzes in with her sister Pain
waiting for you to send her away
wish her well break the chain
break the chain"
I feel you
Ophelia

Turnuri de nisip

2010-06-04T03:04:00.000-07:00

Sisif nu s-ar fi obosit atît. Avea mîinile murdare de nisip ud, dîre pămîntii pînă la cot şi pe obrajii rotunzi. Praful i se lipise de genele care abia mai rezistau ridicate deasupra cristalinului apos şi albastru, iar şuviţe întărite de mizerie atîrnau aiurea. Crenelurile construite cu şpaclul umezit abia mai prindeau contur, iar arcadele ogivale din nisip lasau cîteva raze să intre în chiliile înguste ale construcţiei de-o şchioapă.

Începuse munca de ani de zile şi a continua mereu, cu din ce în ce mai puţine ajutoare, pînă ce a rămas singur, din cei şapte, să robotească pe plaja pustie, doar cu un şpaclu ruginit şi o lopată boantă. Părul îi cădea acum dezordonat pe umeri şi nu mai mîncase de zile întregi. Cîteodată, îşi mai amintea aievea de vorbele omului cu baston care-şi tărăgăna uneori trupul olog pe ţărmul deşert. „Oamenii nu merită, fiule, sînt nişte cochilii goale ca acelea pe care le atîrni atît de frumos de zidurile tale de nisip. Sînt aduşi împreună de flux de dimineaţă şi risipiţi apoi de valuri“, s-a îndepărtat încet şi de-atunci nici nu i-a mai vorbit.

Copilul cu cearcăne a muncit zilnic pînă cînd castelul avea şapte turnuri înalte şi un pod din scîndurele cu un şanţ de apărare în jurul lui. A zîmbit, şi-a împreunat mîinile soioase într-o rugăciune de mulţumire şi a adormit pe ţărm, pradă oboselii. Valul puternic care a venit pe neaşteptate l-a dărîmat dintr-o lovitură, iar scoicile s-au risipit prin nisip. Iar bătrînul, sprijinindu-şi bastonul, privi îndărăt pentru o ultimă oară la copilul care modela de la capăt palatul din nisip ud. „Se-alege praful după valuri...“.

That makes the platitudes harder to bare

2010-03-26T11:53:00.000-07:00

Rebuturi (II) - Fata albă şi tavanul pictat

2010-03-14T15:54:00.000-07:00

M-am apucat la un moment dat să lipesc versuri pe pereţi. Spleen-urile lui Baudelaire, stihuri despre corbi şi singurătate din Poe, părţi întunecate ale lunii, eclipse şi ziduri din Pink Floyd şi promisiuni goale de-ale lui Clapton. În cîţiva ani, pereţii mei arătau ca un vitraliu de cuvinte, chipuri şi frînturi colorate de chitări şi viniluri.

M-a durut mereu fiecare cuvînt, fiecare rimă, fiecare nervură a discurilor prin care am lăsat să curgă picături mici de sînge. Am cusut mereu rănile cu fire de tort argheziene şi cu linii de cerneală şi de portativ. Mi-am transformat adînciturile frunţii în prăpăstii adînci şi lacrimile în lacuri subterane şi am pictat un tablou simbolist cu ceruri gri.

Eram ca un Michelangelo intins pe schele şi pictam nori de ploaie pe tavan şi îngeri cu ochii închişi. Camera a devenit în timp un mozaic pestriţ de refulări ale durerilor trecute. Mă închin în faţa culorilor şi portativelor lungi desenate stîngaci în jurul ferestrei.

Acum îmi imaginez toate frustrările, lacrimile copilăreşti, decepţiile încarnate într-o fată palidă, în haine zdrenţuite, cu ochii încercănaţi de plîns, cu obrajii murdari şi vînătăi dureroase pe trup. Dacă mi-ar fi dat să o întîlnesc vreodată, m-aş apropia cu sfială şi i-aş îngriji rănile. I-aş spăla pielea cu grijă, i-aş şterge lacrimile şi i-aş dărui haine curate. Aş îmbrăţişa-o şi i-aş mulţumi pios pentru tot. Pentru că fără ea, pereţii mei ar fi goi.

Phoenix bird

2010-03-04T11:02:00.000-08:00

Fricile mele s-au cristalizat demult pe fundul unui pahar gol în care fusese cîndva vin roşu, iar acum a rămas doar o urmă sîngerie cu parfum înţepător de borhot. Mi-e încă frică de multe lucruri, e drept, dar am învăţat să-mi cos rănile cu aţă groasă, ca să am grijă că nu se vor mai desface oricui i se năzare să lovească fără să anunţe. Am încetat să casc ochii larg la un simplu şi banal „bau!”. Nu mai merge.

Lost in thought and lost in time
While the seeds of lifeand the seeds of change were planted
Outside the rain fell dark and slow
While I pondered on this dangerous but irresistible pastime
I took a heavenly ride through our silence
I knew the moment had arrived
For killing the past and coming back to life

Rebuturi (I) - Colivii personale

2010-03-01T10:23:00.000-08:00

Oamenii au, de multe ori, tendinta de a-si proiecta o imagine ficţională despre lumea in care trăiesc, bazată pe experienţe netrăite personal, şoptite prin tramvaie, poveşti de pe holuri în penumbre, crimpeie de fraze din headline-uri aducătoare de profit, imagini şi contururi de audio-vizual. Succesiune de diapozitive în mişcare care construiesc un lungmetraj neveridic cu care minţile îşi alimentează zilnic nevoia de certitudine.

Criminalitatea, nesiguranţa, şirul nesfirşit de ştiri de tipul celor "de la ora cinci", brutalizarea si grotescul intră, paradoxal, pe un plan secund în favoarea omniprezentului refugiu "Nu mi se poate ]ntimpla mie!". Proiecţiile idealizate despre proximitatea imediată : facultate, camin, cartierul de origine, intra, dintr-o nevoie intrisecă de comfort psihic, intre nişte hotare imaginare ale concretului deformat, diferit de imaginile de la TV.

Iar în momentul în care cele două lumi se întrepătrund, nu există niciodată un preaviz. Ruptura se produce brusc, dureros, nelasînd loc decît panicii şi fricii de necunoscut. Banalitatea parcursurilor cotidiene se transformâ într-o călătorie pe potecile unei păduri cu ochi fosforescenţi care privesc avizi de printre ramuri. Exacerbarea siguranţei se propulsează la celalalt pol şi devine o perspectivă tenebroasă a pericolului iminent.

Adevărul e că, nimeni nu e niciodata pregatit pentru demontarea pilonilor unui acoperiş aparent indestructibil. Totul e, probabil, în a conştientiza că, dincolo de superioritatea noastră inchipuită, sîntem nişte furnici speriate la un pas de a fi strivite de un deget nemilos. Numai o data ce ne vom percepe corect si matur fragilitatea, vom putea acţiona la timp, înainte ca factualul sa ne darîme palatul din cărţi de joc.

Fortasse

2010-02-18T08:57:00.000-08:00

În accepţiunea unora, existăm ca entităţi, trăim, inspirăm oxigen şi expirăm dioxid de carbon ca rezultat al unui impuls creaţionist al unei entităţi incomprehensibile care S-a decis, la finalul unei presupuse odisei făuritoare, să creeze nişte ambasadori în mica Lui fermă de furnici, după chipul şi asemănarea Sa. Frustrant.

Dacă, într-adevăr această teorie ar fi, în cea mai mică măsură, miscibilă în vreo sferă a plauzibilului, ar însemna că existăm pentru amuzamentul unei fiinţe superioare care (deşi mulţi se îndoiesc că nu s-a plictisit de mult) ne priveşte cu interesul unui puşti de 12 ani care se holbează la un acvariu cu tarantule şi rareori îşi poate exprima exaltarea altfel decît în onomatopee.

Ar însemna că există mereu ochi de n ori mai mari undeva deasupra, eventual o lupă care să mărească şi să aprofundeze detaliile pînă la psihic şi o conştiinţă care să impună noţiuni abstracte ca „bine”, „rău”, „urît”. „frumos” ş.a.m.d.

Şi o caracteristică uşor recognoscibilă în teoria de faţă este că, dacă ne-a creat cu mutre şi aluat divin, avem şi ambiţii creative. Carceră imuabilă. Careva să zică, el ne-a inoculat primul ideea că purtăm cu toţii în vintre un sîmbure care ar putea încolţi dacă-l udăm cu suficient nectar liric sau de orice altă natură. Ne naştem după chipul şi asemănarea Individului purtător de gnoze, ca atare, sîntem piese de şah marcate în serie cu putere de creaţie ?

Dar mai e Darwin. Homo Habilis, Homo Erectus, Homo Sapiens... sau omul maimuţă, omul ca fir de nisip în deşertul civilizaţiei, omul în perpetua încercare de individualizare în raport cu masele, cei puţini care vor asta, cei şi mai puţini care reuşesc. Deci, omul, ca ierarhizare şi evoluţie prin autocultivare a necesităţii de divizare de mulţime. Creez pentru că o am în ADN sau pentru că exerciţiul intelectual mi-a arătat că pot ? Tăcere.

***

Dacă aş putea aduna viermuiala din interior într-un singur fior veritabil de natură artistică, poate aş reuşi să enunţ ceva care să capete o formă ce nu m-ar mai speria. Sînt un ciot putrezit cu care nici cel mai talentat sculptor cu o daltă proaspăt ascuţită nu ar mai avea ce face. Un ciot putrezit cu miros de sicriu şi de pămînt reavăn.

Masochist

2010-02-12T16:43:00.000-08:00

"Of the Seven Deadly Sins, anger is possibly the most fun. To lick your wounds, to smack your lips over grievances long past, to roll over your tongue the prospect of bitter confrontations still to come, to savor to the last toothsome morsel both the pain you are given and the pain you are giving back -- in many ways it is a feast fit for a king. The chief drawback is that what you are wolfing down is yourself. The skeleton at the feast is you."
Frederick Buechner

Me and Jane Doe and Rousseau

2010-02-11T15:30:00.000-08:00

Îşi privea degetele inroşite ca pe nişte apendice inutile de care s-ar putea descotorosi. Frigul îi inundase trupul ca un val de otravă care parcă îi ajungea pînă la capilare şi îi dădea o senzaţie stranie de "outer body experience", cum spun americanii. Amorţeala o făcea să se simtă străină de corpul ei. Şi golul, şi buzele uscate şi fularul scămoşat care-i acoperea jumătate de faţă adînceau căderea în nimic. Nimic mai bizar decît să aştepţi un autobuz, la cinci dimineaţa, care nu îţi pasă unde te va duce.

"If I had my way
I'd cross the desert to the sea
Learn to speak in tongues something
That makes sense to you and me"

Ieri mi-am promis că n-o să mă mai încred în picurii care se scurg pe geam. Promisiunile false ale dezgheţului mă lasă rece, ca şi lumile impalpabile, minciunile din priviri dezgolite şi un buchet de clopoţei de munte care se ofilesc la două minute după ce sînt culeşi. Am să cred în zâpadă. Pentru că nu mă minte, de fapt, nu-mi promite nimic.

O siluetă lividă aşteaptă un autobuz spre o destinaţie imprecisă într-o staţie fără acoperiş. Visează să nu-şi mai calce pe demnitate, şi să nu mai creadă în picături de apă. Un bătrîn cu ochi gri o priveşte absent, baricadîndu-se sub o umbrelă din pînză neagră. Un ochi negru pe o stradă gri care vorbeşte despre fete singure cu degetele amorţite.

"Me and Jane Doe and Rousseau
We've got nowhere to go
Walking through cactus and stones
With our bare hands mining for gold"

Clădirile din nisip ud se sfarmă în vînt. E riscant să-ţi cimentezi visurile cu ambiţii ieftine, violacee, sirop de cireşe şi raze de soare din poezii citite pe fugă. Clădirile din nisip se sfarmă în vînt. Şi nici gheaţa de afară nu opreşte avalanşa. Şi doare, şi silueta lividă aşteaptă în van.

"Down in the city so cold
Shining like razors in the sun
You can go there anytime that you like
And try to find happiness from a gun"

Nu e nicio ruşine în a crede în zăpadă. Pentru că pot să o calc în picioare dacă nu o plac, ştie că mă poate doborî, dar nu o face. Aşteaptă tăcută să-mi semnez sentinţa în textura ei plastică şi să uit că e doar zăpadă. Să-mi imaginez oraşe de beton şi carne şi priviri indignate şi ploi.

"You can go there anytime that you like
And try to find happiness from a gun"

Iar am pierdut autouzul... Mai e unul mîine

A delusion angel

2010-01-08T12:35:00.000-08:00

"Daydream, delusion, limousine, eyelash.
Oh baby with your pretty face.
Drop a tear in my wineglass.
Look at those big eyes.
See what you mean to me.
Sweet-cakes and milkshakes.
I'm delusion angel, I'm fantasy parade,
I want you to know what I think.
Don't want you to guess anymore.
You have no idea where I came from.
We have no idea where we're going.
Latched in life, Like branches in a river,
Flowing downstream, Caught in the current,
I'll carry you, You'll carry me.
That's how it could be, Don't you know me?
Don't you know me by now?"

Nopti albe V - Alternanta gindurilor mov, fragmente

2009-12-10T14:17:00.000-08:00

Am avut cindva un vis cu stele de cristal care mi se topeau pe fata si se transformau in temeri. Un El le stergea cu buzele inainte ca zimtii translucizi sa devina otrava si murea putin cite putin pe dinauntru de fiecare data cind imi saruta fruntea. Asa m-am vindecat de iarna.

"Sint multe calatorii de povestit, si toate incep la fel, si toate sfirsesc in acelasi punct, coltul camerei in care se intilnesc cele patru muchii tese spatii intregi cu intrarea ca printr-o arma ghintuita de foc, printr-un coridor de oglinzi ingustindu-se intr-o spirala scinteietoare, logaritmica." T.O. Bobe - "Centrifuga"

Ironia semnelor venite unde si cind nu te astepti este mai coplesitoare decit un gind de sinucidere in mijlocul celui mai inaltator si sublim moment de fericire. Nu stii daca sa crezi in haos sau in orinduirea cosmica. Nu stii daca sa zimbesti complice piesei de puzzle pe care ai rapit-o din matricea secreta sau sa inchizi ochii, scuturind din umeri vina intruziunii. Nu. Imbratisezi clipa ca pe o ruda intoarsa din morti si taci.

"Nu de moarte ma tem, ci de singuratatea ei. Ma tem ca o sa vina Demonul lui Maxwell si o sa ne desparta. si isi va lasa omul pe mama si pe tatal sau si se va uni cu moartea sa si impreuna vor fi una. si pe imbratisarea lor va creste iarba grasa si buna , si acesta va fi Raiul : numal deal si vale, deal si vale, ca o saltea erotica. si plinsul meu de voluptate o sa se-auda, cu vremea, peste ape." /-/

Traiesc cu temerea ca intr-o zi soarele o sa-mi zimbeasca viclean aruncindu-mi sageti de gheata in priviri. si ochii mei nu-l vor putea privi in ochi ca sa-i topeasca rautatea, ca un zid prea inalt pentru a fi sarit, indiferent de cit de dulci si rosii se vad virfurile coroanelor de cires de dincolo. Mi-e teama ca intr-o zi eu si norii de deasupra mea vom fi una.

(voi repara lipsa diacriticelor cit de curind posibil)

Pretty strangers

2009-11-28T08:10:00.000-08:00

Come up on different streets, they both were streets of shame
Both dirty both mean, yes, and the dream was just the same...

Juliet, the dice were loaded from the start...

Nopti albe IV - prima capitalizare a esecului

2009-11-16T15:09:00.000-08:00

As vrea să mă îngrop în nisip și frunze de castan și să dorm un somn fără vise și pleoape lipite pînă cînd oasele îmi vor fi prea slabe ca să mai iasă vreodată la suprafață. Aș croi un sac de iută pe care mi-aș scrijeli cu migală povestea vieții. Nu aș înflori nimic pentru că oamenii ar ști dacă i-am trișat. Sînt un om simplu. Mi-aș pune doar o cămașă albă și aș intra în sacul de iută, luîndu-mi avînt de pe marginea unei prăpăstii cu nisip mișcător. Aș ruga un străin să-l lege la capăt, Dacă n-ar fi ocupat, m-ar ajuta. Dacă există un plan mai măreț pentru mine,o să găsesc o cale să ies. Dacă nu, n-ar trebui să-mi mai pese. Și atît.

Ieri am aflat că oamenii sînt fire de iută pe care o să scrijelesc zilele astea cu cerneală neagră. Voi ruga un străin să lege sacul la capăt. Dacă nu va fi prea ocupat, o să mă ajute.

Black cat - Raging Echos

2009-08-28T04:39:00.000-07:00

"A ghost, though invisible, still is like a place
your sight can knock on, echoing; but here
within this thick black pelt, your strongest gaze
will be absorbed and utterly disappear:

just as a raving madman, when nothing else
can ease him, charges into his dark night
howling, pounds on the padded wall, and feels
the rage being taken in and pacified.

She seems to hide all looks that have ever fallen
into her, so that, like an audience,
she can look them over, menacing and sullen,
and curl to sleep with them. But all at once

as if awakened, she turns her face to yours;
and with a shock, you see yourself, tiny,
inside the golden amber of her eyeballs
suspended, like a prehistoric fly."

...

Echoing madness.
What good are all the lies that softly embrace your spirit if at the end of the day, mostly about eleven p.m., it all comes back like the thickening look in a black cat's eye? You're decietfully plundered of the numbness that surrounded you till then and wounded with the truths inside that were blindly covered by daylight. Because in daytime you can never see the truths inside. Only Darkness can overshaddow Darkness.

...

"you see yourself, tiny,
inside the golden amber of her eyeballs
suspended, like a prehistoric fly."

Tableta de luni - Alchimia roţii

2009-08-17T02:37:00.000-07:00

Rînduri despre invenţii şi fantasmele inventatorilor.

Pilda curajului zaharisit

O muscă. E atît de simplu.
Doarme pe un tavan, într-un ungher întunecos şi este printre primele făpturi scăldate în lumina soarelui cînd zorii se proiectează naivi pe colţul ei de întuneric. Îşi bea picătura de apă din paharul uitat pe masă, pentru că şi aşa n-o să ştie nimeni. Petalele unui crin, scîndura putredă a unui gărduleţ de grădină, liniile unui portativ, pe care dansează cînd nu e observată,aerul cald, sunetul vîntului prin crengile de mesteacăn sînt frînturi de simplitate strînse într-un vitraliu de simţiri hexagonice în ochii unei muşte.

Şi ce simte insecta cu aripi translucide, pe marginea unui borcan cu dulceaţă ? Îşi imaginează că poate nu va mai putea ieşi de-acolo ? Că poate nu va mai simţi căldura zorilor pe aripi, că poate va lăsa în urmă tot vitraliul microscopic creat din neant într-o zi de vară ? Nu, şi adevărul e că nu prea-i pasă.

Pentru că tot ce contează e acolo, în opulenţa roşiatică a cireşelor scăldate în siropul vîscos. Pentru că insecta ştie să ia vitraliul de simţiri ca atare, să-l preţuiască pentru ce este şi să-şi rişte viaţa în extazul libertăţii.

Nu a avut o oră de trezire, doar răsăritul şi căldura molcomă a primelor raze, picătura de apă e gratis, de cele mai multe ori zboară prea sus pentru orice pericol şi nu are leacuri pentru cancer, călătorii în spaţiu, cuptoare cu microunde, Internet, ultimele variante ale lui Asimo, loţiuni de piele, motoare Diesel, albumele lui Springsteen sau sisteme de încălzire centrală (iarna şi aşa îşi ia concediu). Musca nu ştie de Newton, Edison, Tesla, Curie, Einstein sau Gates şi n-are nevoie de ei, pentru că are o zi şi are curaj. Are tot ce-i trebuie în vitraliul de imagini hexagonale pictat în cîteva ore.

Aş vrea să pot sparge fără consecinţe bucăţile mele de sticlă colorată şi să mă arunc într-un borcan imens cu dulceaţă de cireşe, ca... o muscă. De-ar fi aşa simplu...

Glycerine

2009-08-14T02:45:00.000-07:00

Don't let the days go by...

De cîte ori te poţi gîndi la acelaşi apus în 72 de ore ? de cîte ori la acelaşi moment, la acelaşi arbust de măceş, la acelaşi cearceaf albastru, la aceleaşi versuri scrise cu stiloul care acum nu mai are cerneală. De cîte ori te poţi gîndi in trei minute la aceeaşi şuviţă de pe frunte, la alte 72 de ore, la vise cu stîrvuri prabuşindu-se în prăpăstii de lumină, la episoade din "Friends" de pe un fotoliu acoperit cu o pătură roşie, la o melodie de la Seether, care nici măcar nu e cea mai tare de la ei, la o ramă de lemn, cinci pagini din Rolland Barthes şi un monolog dintr-un film subapreciat cu Anne Heche? În doar trei minute, în doar 72 de ore, de cîte ori ?

we live in a wheel
where everyone steals
but when we rise it's like strawberry fields

Don't let the days go by...

Fără pupile

2009-08-10T07:19:00.000-07:00

Într-una din zilele astea o să mă îmbăt cu suc de coacăze şi esenţă de noapte. Au, în principiu aceeaşi culoare. Curg cu aceeaşi densitate şi într-un pahar potrivit poţi vedea frînturi de stele cum se strîng ciorchine pe perete şi se pierd în amestec, ba chiar înţeapă un pic limba cînd iei prima gură.

Va trebui să am grijă să nu las o picătură din cocktailul cosmic să se prelingă fugară pe bărbie, pentru că aşa se mai pierd cîteodată raze de lună pe pămînt şi sînt aşa de greu de strîns de pe jos şi de prin ceţurile din zori...

Am să-mi decorez otrava dulceagă cu puf din norii de ploaie şi am să o beau dintr-o înghiţitură, cu ochii închişi, cu mîna încleştată pe paharul de sticlă întunecată. Am să simt noaptea cum îmi va curge prin vene şi am să-mi dau seama de ce zorii dor în fiecare dimineaţă mai mult, şi mai mult. Am să aud mereu cîinii urlînd şi am să dansez cu ielele în jurul lunii. Am să simt durerea stîrvurilor din şanţuri şi am să mă bucur de mîngîierile îndrăgostiţilor de taină. Şi n-am să mai ştiu cine eram înainte.

Într-una din zilele astea am să mă îmbăt cu suc de coacăze şi esenţă de noapte...

Immanent fountains

2009-08-02T07:42:00.000-07:00

"Arabesqued damasks,
pillows of liquid and clear eyes
shining intense mirrors
of green silvery recesses,
tangled gardens,
emerald water-works,
old crumbled balaustrades
where ivies and ferns
fresco in the wind
spiritual thrills of bluish-green contrasts.
My liquid and clear eyes
grasp and welcome
the bright run-after
of immanent fountains.
My eyes now and ever
dilute in circles
of yellow-ochre water and flora
and vanish off-shore
brushing surfaces
into threads and fibres
of rainbow peacock tail."

I am mearly a relic of a shadow that was once my spirit. Pale cheeks softly touch the cold, rigid toughness of the earth. The eyes desisted to empower the stars with their shimmer and I ceased to believe in constelations, for they are no longer a map to my lies candied on the tenebrous sky. Legends of madness twirl and vividly flow along the life consuming ripple of the poisonous spring. The night is dying, my night is at dawn.

I ceased to believe in constelations.

Infinity to go

2009-07-01T06:55:00.000-07:00

Man's Search for Meaning

"A thought transfixed me: for the first time in my life I saw the truth as it is set into song by so many poets, proclaimed as the final wisdom by so many thinkers. The truth--that love is the ultimate and the highest goal to which man can aspire. Then I grasped the meaning of the greatest secret that human poetry and human thought and belief have to impart: The salvation of man is through love and in love. I understood how a man who has nothing left in this world may still know bliss, be it only for a brief moment, in the contemplation of his beloved. In a position of utter desolation, when a man cannot express himself in positive action, when his only achievement may consist in enduring his sufferings in the right way--an honorable way--in such a position man can, through loving contemplation of the image he carries of his beloved, achieve fulfillment. For the first time in my life, I was able to understand the words, "The angels are lost in perpetual contemplation of an infinite glory."

Viktor Frankl

Zăcînd pe marginea unei fîntîni - Necrolog

2009-06-27T10:47:00.000-07:00

Strange And Beautiful (Ill Put A Spell On You) - Aqualung

Eşecul vine ca o mazurcă în care ai fost tras fără să vrei. Te învîrte, te calcă pe degete, îţi răneşte bezmetic articulaţiile, te smuceşte cu zgomot din comfortul propriilor minciuni şi, cînd crezi că ai scăpat din joc fără să observe, te lasă zăcînd într-un colţ întunecat al minţii fragile, gol şi înfrigurat, drenat de sevă.

Eşecul vine progresiv, în calupuri repetitive de speranţă efemer-ipocrită catalizată, la sfîrşitul zilei, pe fundul unui pahar de venin. Îl beau nesăţios gîndindu-mă că e o doctorie rea pe care trebuie să o iau dintr-o înghiţitură, dar îmi lasă un gust mult mai rău în gură după. E calculat şi mîrşav şi îmi şopteşte moartea la ureche atingîndu-mi umerii vineţi cu bărbia lui aspră. îmi răneşte apoi obrajii cu ghiarele şi mi se agaţă de spate, de unde îngerii îşi poartă aripile, ca o povară pe care nu o pot vedea decît eu.

Are ochii tulburi, gri, translucizi şi mă seduce discret, subliminal, imperceptibil. Ajung mereu întinsă pe altarul de piatră, cu corpul îngălbenit de vînătăi. Şi el îmi coase mîngîindu-mi fruntea un văl străveziu peste ploape, mă împunge dureros cu un ac argintiu şi îmi strînge picăturile de sînge într-un pocal greoi din care se desfată nesăţios. Uneori îmi zîmbeşte trist, ca şi cum i-ar părea rău că trebuie să facă asta, dar continuă mereu să-mi brodeze pielea cu hieroglifele urii de sine. Pentru că eşecul vine ca un iubit pe care l-am abandonat demult şi care-mi roade conştiinţa cu remuşcări şi cu urmele stigmatizante ale unor buze reci.

Îmbrăţişarea lui e din ce în ce mai voluptoasă şi după ce îmi sărută regretele împletite în şuviţele de păr, dansează răzînd cu mine în braţe pînă la prăpastie...

Eşecul vine ca o mazurcă...

Cursă de şoareci

2009-06-08T09:30:00.000-07:00

Simt.Simt aspru cimentul sub călcîie şi văd printre degetele de la picioare maşini albe de doi centimetri,în ceaţa distanţei.

E ca atunci cînd te trezeşti transpirat dintr-un vis în care te urmăreşte cineva pe scări care nu se mai termină de urcat ori de coborît. În vis nu ştii niciodată cu ce ai greşit sau dacă la capătul scărilor e salvarea, dar ştii că cine te urmăreşte e rău, şi-ţi va face rău dacă încetineşti pasul. Te trezeşti in spasm, cu broboane reci pe frunte, cu ochii fixaţi în tavan şi cu degetele încleştate în cearceaf şi încă nu te simţi în siguranţă. E ca atunci cînd, deşi trezit, vrei să alergi pe scările alea ca să fii OK la final.

Şi văd acum scările, văd balustrada de fier care face zgomot cînd o apuc puternic cu mîna să mă propulsez mai sus, să urc mai multe scări deodată, să nu mă uit înapoi, să nu văd umbra neagră şi zîmbetul. Şi văd apoi tavanul şi crengile de-afară proiectate în caricatura fricii mele.

E ca atunci. Doar că acum nu mai am plapuma, să o trag pe cap şi să fie bine, nu mai am paharul cu apă sau aerul dinspre fereastra deschisă. Nu mai am realitatea. Am rămas cu scările de ciment şi cu paşii mei mereu prea mici pentru umbre. E rece şi sînt desculţ.

Şi simt cît de rece e cimentul aspru sub călcîie şi văd printre degetele de la picioare maşini albe de doi centimetri,în ceaţa distanţei. E o cursă de şoareci, în final. Pentru că la capătul scărilor e visul în care cazi în gol.

Ludic, reminiscenţe şi vată de zahăr (leapşa oanei)

2009-05-26T14:54:00.000-07:00

Nu mă aşteptam să scriu aşa ceva pe zgomote. Adică, azi eram pe punctul să păstrez mereu zgomotele doar pentru mine, un licurici simpatic mi-a făcut cu ochiul, pe la unu trecute fix, noaptea, avea ochelari de soare, culmea.

Am să numesc ce urmează un semn de la licurici.

Dacă eram o lună, aş fi fost – septembrie, cu frunze şi soare de catifea postocalie şi vînt rece şi eşarfe lungi şi miros de pămînt reavăn

Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost – vineri

Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost – după două noaptea, cînd cafeaua deja nu mai are nici o treabă cu faptul că nnu ţi-e somn, e doar vina lui Clapton şi a lunii din geam

Dacă eram un animal marin, aş fi fost – o stea de mare, mereu frustrată că nu mă pot mişca, că nu pot vedea lumea, mereu inchistată în limitare

Dacă eram o direcţie, aş fi fost – erratic...

Dacă eram o virtute, aş fi fost – perfectionism, da, e o virtute si un dulce blestem

Dacă eram o personalitate istorica, as fi fost – Francoise Athénaïs de Montespan.

Daca eram o planetă, aş fi fost – Pămînt, sînt dependentă de oameni şi de cerul ăla văzut de sub stratul de ozon,

Dacă eram un lichid, aş fi fost – Chardonnay

Dacă eram o piatra, aş fi fost – un ametist neşlefuit

Dacă eram o pasăre, aş fi fost – un corb

Dacă eram o plantă, aş fi fost – o iederă umbroasă, prăfuită

Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost – ceaţă, ca aia in care aleargă Scarlet, in rochia ei cu voal roşu, plîngînd

Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost – un Stradivarius, neapărat în mîinile lui Edvin Marton

Dacă eram o emoţie, aş fi fost – O specie de melancolie nerăbdătoare, autosuficientă şi egoistă

Dacă eram un sunet, aş fi fost – paşi pe o alee băltoasă in lumina unui felinar gălbui

Dacă eram un element, aş fi fost – plumbul, pentru că-mi atîrnă aripile

Dacă eram un cântec, aş fi fost – Pink Floyd - Comfortably Numb

Dacă eram un film, aş fi fost – Prozac Nation

Dacă eram un serial, aş fi fost – N-am idee...

Dacă eram o carte, aş fi fost – "Insemnarile lui Malte Laurids Brigge" de Rainer Maria RIlke

Dacă eram un personaj de ficţiune, as fi fost – dintr-o acces de aroganţă nestăvilită, voi spune Faust

Dacă eram un fel de mancare, aş fi fost – cremă de Tiramisu, doar crema

Dacă eram un gust, aş fi fost – cafea cu migdale

Dacă eram o aromă, aş fi fost – un sărut de vişine

Dacă eram o culoare, aş fi fost – mov întunecat

Dacă eram un material, aş fi fost – in

Dacă eram un cuvânt, aş fi fost – n-am curaj...

Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost – ploapele

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost – atunci cînd priveşti un tren plecînd

Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost – filozofia, pentru că n-am făcut niciodată

Dacă eram un personaj din desene animate, aş fi fost – Aeon Flux

Dacă eram o formă, aş fi fost – o pentagramă, cu vîrful in sus

Dacă eram un număr, aş fi fost – 8

Dacă eram o maşină, aş fi fost – Un Ford Mustang, negru

Dacă eram o haină, aş fi fost – on poncho ....mov intunecat

Privesc acum o cană în care a fost Cola. aud zorii şi rog să pe Doru şi gîndurile lui insiduase, Zăvoi şi George Ge să ia leapşa mai departe...

Gata, am făcut-o şi pe asta, pe zgomote, chiar pe zgomote...

WAy later edit : dau leapşa mai departe şi lui Lupu... :-"

Catatonic. Remember me

2009-05-10T03:09:00.000-07:00

Nu mai am cuvinte. Le-am pierdut intr-un pahar cu apă băut cu nesaţ, în palma unui copil de şase ani care zîmbeşte unei coli goale. Mi-e frig şi mi-e frică de razele reci de pe mobilă.

...

Eşti o creatură ingrată, un stîrv cu vene calde, înghesuit într-un colţ al unei încăperi mucegăite. Îţi strîngi la piept genunchii învineţiţi şi tremuri. Priveşti un punct în spaţiul infinit, inutil, incolor, indecis, inabordabil.

Respiri, dar nu ştii ce înseamnă. Tuşeşti şi nu înţelegi petele de sînge coagulat de pe batista îngălbenită. Amîni mîinele nesigur, eşti capturat de un ieri mult prea îndepărtat şi nu ştii în cît e azi. Oricum nu contează, în curînd nimănui nu-i va păsa, foile alea oricum se dau singure joc din teanc, orele nu aşteaptă pe nimeni, nu-ţi aşteaptă usturimea rănilor sau secundarul din spatele sînului stîng. E azi şi te doare timpul şi ecoul.

Ecoul doare uneori mai rău.
Un colier de ecouri, un culoar gol, luminat de neoane care filează dezacordat. Şi tu stai într-un colţ al unei încăperi mucegăite. Ecourile n-au durut niciodată atît de mult. Ecoul vocii tale cînd strigă fără răspuns, ecoul ecoului, ecoul unui ieri mai singur ca azi, ecoul usturimii rănilor, al durerii infundate a vînătăilor pe care ţi le-ai cauzat încercînd să te lupţi cu realitatea ecoului din capul tău.

Nu există camere destul de capitonate pentru psihopaţii singurătăţii. Nu există mîneci destul de lungi pentru sinucigaşii ecoului din mintea lor. Pastile destul de puternice pentru durerea răcelii din interior. E doar un ac hipodermic care alimentează cu o speranţă diluată în perhidrol. Pe înţepătură capeţi un tampon de vată şi aştepţi efectul catatonic.

Ridică ochii tulburi la fereastra acoperită de jaluzele albastre şi rîde la mîinele de pe foile căzute pe jos din teanc. Îşi mîngîie rănile şi se înghesuie pe un colţ al patului cu aşternuturi albe.

Sînt un stîrv cu vene calde.

08 - Special Needs.mp3 - Placebo

32 flavours

2009-04-23T22:45:00.000-07:00

Conformitatea şi masele. Fragment din teme pentru acasă.

2009-04-14T03:14:00.000-07:00

Unii spun că Bogza a creat „aventura banalului”. Şi-a petrecut aproape trei ore într-un orăşel de provincie, bagatelizat de Caragiale, şi l-a savurat în autenticitatea lui umilă, spontană, nefiltrată. Fervoarea cu care erau privite cîndva paginile unei cărţi, odiseea printre rafturile prăfuite ale unei biblioteci au rămas „poze cu zimţi”. Am disociat originalul de autentic şi am pierdut esenţa. Mizilul, totuşi, a rămas tot în Bărăgan, pentru cine va fi vrut să-l descopere.

Umbra te cuprinde brusc, răcoarea şi curenţii de aer învăluie corpurile străine într-un vîrtej bizar pe post de salut. Covoraşul verde de pe treptele de ciment e strîmb şi murdar. Biblioteca Judeţeană pare ascunsă trecătorilor de rînd dincolo de cupola întunecoasă. Un domn înalt, cu o chelie lucioasă şi riduri adînci pe frunte flutură în aer degetele scurte, explicînd efervescent ceva de neînţeles unei doamne cochete care-şi ajustează constant ochelarii aurii. „Da, domnule Avram, de neconceput...”.

Uşa înaltă, de lemn, se deschide uşor, ca o placă de polistiren. Îi privesc consternată traiectoria cu gîndul la lespezile de la intrarea în Universitate. Zîmbesc.

Tabla de şah roşiatică pe care calc îmi aduce aminte de filmele din copilărie cu puştiul tuns castron cu ochelari mult prea mari pentru chipul său infantil care este absorbit de rafturile bibliotecii. Pretext sînt cele „o sută şaptezeci şi cinci de minute la Mizil” ale lui Geo Bogza.

Acea aripă a palatului, devenită bibliotecă, se dezvăluie curioşilor ca un labirint părfuit. Nu unul pustiu, cum ar crede mulţi, ci unul care pare să fi fost cîndva locuit, frecventat, şi a îngheţat o sută de ani din pricina unei ursitoare malefice. Pe holul spre Sala de Împrumut sînt aranjate scaune negre în linie dreaptă în faţa unui proiector voluminos. Nici un suflet. Aerul vetust, greu de praf îneacă rătăcitul intrat de pe aleile cu gard viu şi-l fac să-şi scuture instinctiv hainele, ca după o aventură pe un munte de calcar.

Troia a rămas în urmă...

Ce faci cînd în jurul tău sînt doar rafturi cu cărţi ? Respiri adînc mirosul paginilor vechi, al cotoarelor tocite şi al rafturilor îndoite de vreme şi laşi paşii, ochii şi mintea în voia lor. Deşi căutam publicistica românească, pentru minutele lui Bogza, trec involuntar prin poezia franceză, literatura germană şi americană. Încep să mă panichez, văzînd cotoarele cu Clancy şi Hawthorne clătinîndu-se frenetic şi observ, apoi, de cealaltă parte a raftului o femeie scundă, cu nişte ochelari greoi pe nas şi cu un blazer larg, brodat, peste o cămaşă neagră. Stivuia în grabă nişte volume în rafturile cu Heidegger. Mă priveşte o clipă de deasupra lentilelor groase şi se opreşte aproape fără să respire cînd o întreb de Bogza. O urmez tăcută în timp ce monologhează privind în faţă, către baza de date. „Trebuie să fie la Opere, o să verific îndată, dacă nu pe raft sau, o fi împrumutată sau...” N-am reuşit să ţin pasul. Discursul e pentru sine şi păşeşte alert dintr-o parte în alta pe parchetul care anunţă dinainte pe oricine ar purcede printre poliţele colbuite.

Dovadă că aud sunetul scîncit al lemnului putrezit sub picioarele micuţe ale bibliotecarei cu mult înainte să apară. Mizilul lui Bogza mă aşteaptă în altă parte. Mai am încă de explorat palatul cu vulturi de piatră pe marginea scărilor sculptate.

...Elada şi pătrate de lumină

Sala de lectură a unei biblioteci provinciale poate fi un loc al pierzaniei. Al pierzaniei de sine, desigur. De identitate individuală. Intri ingenuu, blestemînd parchetul putred şi faptul că faci zgomot cînd respiri, contracţi muşchii ori atingi picioarele de podea în mers. Laşi la uşă restul de sine, de la glas, pînă la semnalul banalului telefon şi devii un număr plasticat la o masă furniruită.

Oamenii sînt păpuşi în carne şi oase, cu sfori invizibile. Stau cu faţa la un perete cu rafturi, aplecaţi asupra unor pagini, sorbind mecanic din sticle de apă minerală. O „Istorie” albastră, „Basmele româneşti” sau „Marea Conflagraţie a secolului XX”, atît cît îmi permite hipermetropia să disting pe rafturile din jur, par mult mai prietenoase.

Ziua albastră de afară proiectează pătrate de lumină pe mesele aliniate militar, iar fasciculii de praf dansează în aer într-un haos tăcut, molcom, adormitor. Lustrele par din vremuri brîncovene. Un fel de corpuri negre, hexagonale din fier forjat cu motive florale, la capătul cărora, becuri slabe sînt aprinse sporadic. Pătratele incandescente de pe masă luminează oricum mult mai tare încăperea decît filamentele plăpînde.

Primesc, prin partea stîngă, ca de la un chelner cu şervet alb, o cărţulie micuţă din seria ceauşistă a „Bibliotecii pentru toţi”. Ating uşor cu buricele degetelor poza colorată de pe copertă şi devin una din păpuşile amorţite, intrate în transa lecturii. Asta face biblioteca. Hipnotizează subliminal, cu aerul irespirabil, cu zgomotul parchetului putred, cu sutele de cotoare colorate care ţi se petrec prin faţă ca un peisaj ameţitor pe fereastra unei maşini în viteză, cu oamenii cu figuri imobile şi cu praful dansînd în culoarele de lumină galbenă intrată aproape clandestin pe ferestrele înguste. Întorc privirea pierdută între volumele maronii cu o inscripiţie aurie, indescifrabilă. Mi s-au scurs minutele. „Minutul 1. Aşadar, Mizil”.

Cambrat pe neputinţă

2009-03-31T06:40:00.000-07:00

Să făptuieşti fără să judeci dacă fapta ta e bună sau rea. Să iubeşti fără să-ţi pese dacă e bine sau rău. Nathanael, te voi învăţa ce este fervoarea.
Faptele noastre sînt legate de noi precum lucirea de fosfor. E adevărat că ele ne mistuie, dar tot ele ne dau splendoarea. Nathanael, te voi învăţa ce este fervoarea.

Ce naiba caută un mesteacăn printre brazi ?

Ce naiba, ei nu simt albeaţa care-l nimiceşte puţin cîte puţin, puţin cîte puţin spre pieire, între ei ? Moliciunea scoarţei, frăgezimea sevei, goliciunea ramurilor subţiri ?

Ce naiba caută un mesteacăn printre brazi ?

The wall was too high....

2009-03-23T07:49:00.000-07:00

îmi leg ochii cu o eşarfă de caşmir şi-mi întind trupul volatil pe o cale ferată. Nu i se vede capătul sau scopul sau culoarea sau orizontul scăpărînd o scînteie de sfîrşit. Îmi sprijin ceafa de şine şi simt gustul metalic al unor picături de dezgust. Aud pustiul venind, aleargă bezmetic spre mine din ce în ce mai aproape. Încleştez pumnul în jurul unei zile de demult. Un demult ce acum mi se aşază pe pleoape şi pe caşmir în loc de obol. Respir ploaia şi metalicul sfîrşitului.

Aud pustiul venind.

Nopţi albe - III - Eden

2009-03-19T15:30:00.000-07:00

Scrii cu stiloul şi te murdăreşti pe degete de cerneală. Modelezi lut şi-ţi pătezi hainele de argilă şi apă. Mîzgîleşti cu tempera pe o pînză şi-ţi colorezi obrajii, braţele, fruntea cu nuanţe pastel. Şi eşti fericit că scrii şi modelezi şi mîzgîleşti. Minciuni sfruntate...

Oroare de banalitate. Iei un pix, un stilou, de cele mai multe ori te asiguri că scrie perfect, un set de coli imaculate şi cea mai comodă ţinută. Îţi pui tricoul ăla larg şi arunci o pernă aleatoriu pe pat, îţi iei armamentul şi plonjezi pe aşternuturi.

Pixul atinge foaia. Secunde. Un punct albăstrui, singura dovadă a idilicului contact îşi priveşte creatorul cu aerul unei opere de artă lăsate de izbelişte. Oftezi pentru că simţi că nu meriţi atitudinea punctului şi, mai ales, ce vrea de la tine. Mai încerci o dată. Un fior bizar apasă mîna dreaptă din cot. Simţi furnicături abia perceptibile , vîrful pixului tremură un pic şi atinge a doua oară, în cele din urmă, coala neprihănită decît de încă un punct albăstrui.

Dacă nu ţi-ai răpit ţie din singurătatea spiritului, măcar ai dăruit o Evă-punct, punctului Adam. Punctele originare. Iar păcatul tău este că vrei să umpli spaţiul dintre ele cu o linie, o literă, un cuvînt. Doreşti păcatul cuvîntului asupra ta ca un deget murdar de ciocolată în timpul celui mai aspru post. Tînjeşti după puntea dintre punctele originare şi-ţi promiţi că, păşind pe ea, nu te vei uita niciodată în jos, la prăpastia dintre tine şi coala din Paradisul căreia te simţi exilat.

Îngrată parabolă a neputinţei. Din testamentul eului tău absorbit de iluzia desăvîrşirii, ai două puncte biblice care te privesc sfidător, te judecă aspru şi te vor sacrificat pentru păcatul cuvîntului, dorinţa evadării şi refulării cu şi prin el.

Cînd colile erau albe, spiritul tău plutea în zeama propriei complaceri. Colile albe te mint, îţi spun că poţi visa, îţi arată stelele şi-ţi spun că-s Luceferi, că doar tu ştii asta şi că o poţi sacraliza cu cerneală.

Noaptea, nu ai decît tavanul tău întunecat pe care pictezi iluzii. Toate au culorile pe care vrei tu să le aibă, iar cînd lumina zilei îţi aruncă adevărul peste obraz, realizezi că tavanul şi noaptea deseori te amăgesc sublim. Mîna nu tremură dacă nu ţine pixul care să-i dea poruncă păcatului prin cuvînt, al punctelor primordiale şi al frazelor dansînd pe portativul trucării sinelui.

Infamă perfidie. Pixul a devenit din mijloc, călău şi arhanghel şi noaptea şarpe ademenitor.

Ce dulci sînt merele !

Puzzle urban - I -

2009-03-14T02:00:00.000-07:00

Alarm : 5:45, gustul sărat, nas înfundat şi buze uscate, ochi încercănaţi, ibric metalic, ceai de menta. Frezii, miros de frezii, gel de duş, picioare ude. Miere, unt, Mediafax, şosete curate, linguriţă murdară de iaurt, Tardyferon. Coli albe, orar, trepte, trepte, trepte.

Gresie, piatră, iarbă, bălţi. Vînt. Plopi, pini, gard de lemn, stîlpi, pudel pierdut, recompensă substanţială, Ziarul de Iaşi, mîini îmbătrînite, Bună dimineaţa, Statuia lui Mihai Viteazul, bălţi, trepte, trepte, trepte.

Benzină, fum, închid ochii, bordura îngustă, verde, alb, negru, alb, negru, bordura îngustă. 13. Privire obosită, păr castaniu, copil cu lăcrămioare, Copou, nori, albastru, pardesiu pepit, eşarfă lila. Şuviţe şatene, ten nebărbierit. Ochelari murdari, sacoşă de rafie, Mulţumesc, roşu, verde, fum, alb, negru, alb, negru, alb, bordura îngustă.

Cerneală, trepte, trepte, trepte,taste, coli curate, degete murdare. Zîmbet, Covrigi, Al.I, gogoşi cu vanilie, Cubul de Sticlă, Panou, Amurg, Farmacie,A+, Gang, superstiţie, bălţi, trepte, trepte, trepte. Neobosit, paşi, bălţi, iar, negru, alb, negru, alb, negru, ochi închişi. Spirală, alb, negru, alb...

Stunning monochrome

2009-02-22T01:22:00.000-08:00

Grey - Ani DiFranco

The sky is grey, the sand is grey, and the ocean is grey.
I feel right at home in this stunning monochrome, alone in my way.
I smoke and I drink and every time I blink I have a tiny dream.
But as bad as I am I'm proud of the fact that I'm worse than I seem.
What kind of paradise am I looking for?
I've got everything I want and still I want more.
Maybe some tiny shiny thing will wash up on the shore.
You walk through my walls like a ghost on TV
You penetrate me and my little pink heart is on its little brown raft floating out to sea.
And what can I say but I'm wired this way and you're wired to me
And what can I do but wallow in you unintentionally?
What kind of paradise am I looking for?
I've got everything I want and still I want more.
Maybe some tiny shiny key will wash up on the shore.
Regretfully, I guess I've got three simple things to say.
Why me? Why this now? Why this way?
Overtone's ringing, undertow's pulling away under a sky that is grey on sand
That is grey by an ocean that's grey.
What kind of paradise am I looking for?
I've got everything I want and still I want more.
Maybe some tiny shiny key will wash up on the shore.

Catalitic

2009-02-17T11:36:00.000-08:00

Fire de nisip, albastru,
dor de cer, de vis sihastru
plumb îmi sfîşie privirea,
cade greu peste o pleoapă,
o petală vişinie
ce-mi împiedică trezirea,
vise galbene şi pulberi,
fire de nisip albastru,
dor de cer, de vis sihastru

Degete reci

2009-02-12T01:38:00.000-08:00

Ora 08:09
Staţia de autobuz din faţa Spitalului Judeţean din Focşani.

Apa a pătruns adînc în buzunarele în care nenumăratele hîrtiuţe cu informaţii despre cumpărături, aziluri de bătrîni sau reţete de plăcinte cu mere s-au înecat iremediabil în valuri de apă de ploaie şi în cerneala umezită. Cîteva şuviţe care dansează în vînt îi biciuiesc obrajii şi servesc drept streşini şatene pentru lacrimi de durere fizică şi picături reci. Degete murate, tremurînd spasmodic apasă neregulat butoanele unui telefon ud pentru a mai verifica o dată ceasul blocat, timp static, ploaie.

Într-o baltă murdară o siluetă neagră, o glugă întunecată şi nişte ochelari uzi, mănuşi cenuşii şi gură întredeschisă, buze ude, crăpate, mandibulă tremurînd febril.

08:42
Nadria, o masă ferită, un scaun cu vedere la peretele scorojit, împînzit cu prize acoperite cu un strat gros de praf umezit, un congelator de îngheţată adăpostit de o pătură vişinie, voci, liceeni guralivi şi ploaia. Pe masă, un borcan cu o trei frunze scurte de ferigă şi o garoafă roşie, un Jurnalul Naţional indezirabil (ceruse Dilema, era prea devreme, nu primiseră) şi o ciocolată caldă. Picături reci se scurg din şuviţele lipite de tîmple.

După un sfert de oră toate sensurile se desprind treptat, ca varul maroniu din jurul imaginii nocturne cu intersecţia din Times Square. La masa cealaltă, chelneriţa cu cearcăne vineţii răsfoieşte o broşură lucioasă. Ceasul de perete stă pe loc, un minutar leneş se chinuie inutil să atingă o clipă în plus. Silueta înfrigurată tresare după ce uşa se trînteşte subit în spatele unui nou grup de liceeni.

Lîngă garoafa roşie, ziarul se termină de răsfoit de nişte degete îngheţate, iar picăturile care cad maşinal din părul ud şifonează discret colile A3.

09:25
Staţia de autobuz. Dorinţe de suicid estompate de scheunatul unui cîine ud sub roţile unui taxi. Un microbuz opreşte într-un nor de fum, în faţa unei bălţi adînci. Un scaun ud, ploaie, geamul aburit şi buzele uscăţive ale unei bătrîne cu ochii întredeschişi.

Un bătrîn cu riduri şi istorii şi priviri pierdute-n geamul murdar. Cu gulerul ridicat şi cu bărbia afundată-n mîna brîzdată de şănţuleţe verzui, ondulate de viaţă secată. Cu fire albicioase, ude şi ciufulite atîrnînd de tîmple şi cu lacrimi nescrise în cearcănele palide. Cu pleoape prea grele şi irişi spălăciţi şi gînduri şi ani.

Silueta înfrigurată respiră dureros umezeala tăioasă care încleştează avid fîşiile de muşchi, oasele şi pielea lividă.

Agonizînd în sicrie de platitudine provincială, cadaveric încleştată într-o joi dimineaţă. Timp static. Ploaie

[Rain] - Breaking Benjamin

Constant (de pe un scaun incomod...)

2009-01-25T10:44:00.000-08:00

Voci suprapuse haotic, aiurea, într-o simfonie anarhică. Mă înec în silabe, piese de puzzle.

Voci rugătoare, seriose, triste, vesele, răguşite...voci cu buze cărnoase şi cu dinţi albi, voci cu fraze, voci cu virgule ori cu puncte de suspenie, voci cu patos sau voci scîrbite de praful de pe litere. Voci zîmbitoare şi voci înlăcrimate, însetate sau sătule de viaţă şi de îngheţată de ananas.

Voci veştede, scorţuroase, care se leagănă pe valuri de cîntec şi se lovesc de stînci, voci simple, voci cu spini, voci cu rădăcini adînci în ceasuri de seară, voci calde, voci cu ciucuri lungi de gheaţă translucide, ascuţite, pătate de sînge.

Voci înmuiate-n sirop de vişine, de mere, de soare apus, de mîine şi de alaltăieri, voci din noapte, din ceţuri dese, dintre crengi dezgolite de frunze, voci singure, voci aglomerate în buchete de irişi albaştri legate cu panglici de cuvinte.

Voci vopsite-n alb

Voci.

Mă înec în silabe, piese de puzzle.

Nopţi albe - II - "Catharsis"

2009-01-16T07:01:00.000-08:00

At night

The wind is singing through the trees to-night,
A deep-voiced song of rushing cadences
And crashing intervals. No summer breeze
Is this, though hot July is at its height,
Gone is her gentler music; with delight
She listens to this booming like the seas,
These elemental, loud necessities
Which call to her to answer their swift might.
Above the tossing trees shines down a star,
Quietly bright; this wild, tumultuous joy
Quickens nor dims its splendour. And my mind,
O Star! is filled with your white light, from far,
So suffer me this one night to enjoy
The freedom of the onward sweeping wind
(Amy Lowell)

-------:::----:::---:::--------

Meeting at night

I.

The grey sea and the long black land;
And the yellow half-moon large and low;
And the startled little waves that leap
In fiery ringlets from their sleep,
As I gain the cove with pushing prow,
And quench its speed i' the slushy sand.

II.

Then a mile of warm sea-scented beach;
Three fields to cross till a farm appears;
A tap at the pane, the quick sharp scratch
And blue spurt of a lighted match,
And a voice less loud, thro' its joys and fears,
Than the two hearts beating each to each!
(Robert Browning)

-------:::----:::---:::--------

A memory to the players in a mirror at midnight

They mouth love's language. Gnash
The thirteen teeth
Your lean jaws grin with. Lash
Your itch and quailing, nude greed of the flesh.
Love's breath in you is stale, worded or sung,
As sour as cat's breath,
Harsh of tongue.

This grey that stares
Lies not, stark skin and bone.
Leave greasy lips their kissing. None
Will choose her what you see to mouth upon.
Dire hunger holds his hour.
Pluck forth your heart, saltblood, a fruit of tears.
Pluck and devour!
(James Joyce)

-------:::----:::---:::--------

Good-Night

Then the bright lamp is carried in,
The sunless hours again begin;
O'er all without, in field and lane,
The haunted night returns again.

Now we behold the embers flee
About the firelit hearth; and see
Our faces painted as we pass,
Like pictures, on the window glass.

Must we to bed indeed? Well then,
Let us arise and go like men,
And face with an undaunted tread
The long black passage up to bed.

Farewell, O brother, sister, sire!
O pleasant party round the fire!
The songs you sing, the tales you tell,
Till far to-morrow, fare you well!
(Rober-Louis Stevenson)

All Souls Night - Loreena McKennitt

Nopţi albe - I -

2009-01-15T10:44:00.000-08:00

"Atîta linişte-i în jur, de-mi pare că aud,
Cum se izbesc de geamuri razele de lună"

Noapte argintie cu miros de ger şi de trecut
Am o pată de cerneală pe suflet... visez îngeri şi reneg cuvinte pe care nu le-am rostit.

Îmi amintesc de ramurile unui arbore de departe, de lîngă o bancă de lemn, vopsită neregulat, erau atît de calme frunzele în leagănul lor, atît de static aerul vetust, atît de rece luna plină care cînta la pian şi visa la Debussy.

Mă refugiez în amintiri de hîrtie creponată, le derulez pe dale de piatră şi le întind cu mîini de ceară. Şi tremur pentru că niciodată nu devin clare şi netede pentru a rescrie balade şi a cîrpi găurile cu petale de crin. Iar din rupturi curg picături de foamete de vise. Sînt lihnită...

Îmi amintesc de noaptea în care cuvintele au devenit pahare de cristal care se spărgeau în clipe de marmură. Amintirea tăcerii îmi însîngerează urechile obişnuite cu chemări de sirenă. Rîvnesc pierzania în mări cu parfum de crin şi liliac.

Şi tîmplele zvîcnesc în pulsul ... sîngerării de trăiri ...

"Eu
nu mă căiesc,
c-am adunat în suflet şi noroi-
dar mă gândesc la tine.
Cu gheare de lumină
o dimineaţă-ţi va ucide-odată visul,
că sufletul mi-aşa curat,
cum gândul tău il vrea,
cum inima iubirii tale-l crede.
Vei plânge mult atunci ori vei ierta?
Vei plânge mult ori vei zâmbi
de razele acelei dimineţi,
în care eu ţi-oi zice fără umbră de căinţă:
“Nu ştii, ca numa-n lacuri cu noroi în fund cresc nuferi?”

Zîmbetul zăpezii e alb...

2008-12-17T08:48:00.000-08:00

Wintering

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

This is the easy time, there is nothing doing.
I have whirled the midwife's extractor,
I have my honey,
Six jars of it,
Six cat's eyes in the wine cellar,

Wintering in a dark without window
At the heart of the house
Next to the last tenant's rancid jam
and the bottles of empty glitters--
Sir So-and-so's gin.

This is the room I have never been in
This is the room I could never breathe in.
The black bunched in there like a bat,
No light
But the torch and its faint

Chinese yellow on appalling objects--
Black asininity. Decay.
Possession.
It is they who own me.
Neither cruel nor indifferent,

Only ignorant.
This is the time of hanging on for the bees--the bees
So slow I hardly know them,
Filing like soldiers
To the syrup tin

To make up for the honey I've taken.
Tate and Lyle keeps them going,
The refined snow.
It is Tate and Lyle they live on, instead of flowers.
They take it. The cold sets in.

Now they ball in a mass,
Black
Mind against all that white.
The smile of the snow is white.
It spreads itself out, a mile-long body of Meissen,

Into which, on warm days,
They can only carry their dead.
The bees are all women,
Maids and the long royal lady.
They have got rid of the men,

The blunt, clumsy stumblers, the boors.
Winter is for women--
The woman, still at her knitting,
At the cradle of Spanis walnut,
Her body a bulb in the cold and too dumb to think.

Will the hive survive, will the gladiolas
Succeed in banking their fires
To enter another year?
What will they taste of, the Christmas roses?
The bees are flying. They taste the spring.

Sui generis

2008-12-08T23:36:00.000-08:00

M-am lăsat de cafea...

mă mulţumesc să privesc ceaţa şi să respir noaptea... adun petice de somn şi le cos intr-un vis cu focuri stinse şi cu vată de zahăr...

prea multe hîrtiuţe ingălbenite lipite de pereţi, prea multe orare, programe, prea mulţi "trebuie să...". Miroase a portocale decojite şi zîmbesc. Zîmbesc pentru că ştiu ce inseamnă portocalele. Mă uit la cojile parfumate şi adulmesc amintirile trecute şi viitoare, şi amintirile prezente care se scriu in timp ce adulmesc cojile parfumate. Zîmbesc pentru că ştiu ce înseamnă portocalele...

Astăzi n-o să mai deschid fereastra pentru că m-am săturat de ciorile zgomotoase. chiar şi de baobabii din Grădina Botanică. Ştiu că probabil nu sunt baobabi acolo, dar aşa-mi place să cred. Că sunt baobabi şi fire de trandafir ca-n povestea lui Saint-Exupery. Nu poate fi altfel, în fond, de ce ar fi zidul Grădinii atît de înalt dacă n-ar ascunde baobabi şi fire de trandafir. Oricum nu mă amăgesc că ar ascunde tulpini de sequoia... Şi nici că ar putea fi populată de o oaie inghiţită de un şarpe, cu toate că n-am mai fost de 14 ani acolo. Poate data viitoare am să dau de baobabi.

mă mulţumesc să privesc ceaţa şi să respir noaptea... adun petice de somn şi le cos intr-un vis cu focuri stinse şi cu vată de zahăr...

Astăzi n-o să mai deschid fereastra... m-am săturat de tot ce se vede prin ea, de alei, de copacii asimetrici şi de mansarda pictorului excentric din faţa clădirii mele, care, cel puţin în mintea mea, seduce prostituate sătule de viaţă, le pictează şi le otrăveşte cu vin roşu.

Astăzi n-o să mai deschid fereastra... am să zîmbesc pentru că ştiu ce inseamnă portocalele...

revier of tears - Eric clapton

Bilanţ şi pânze de păianjen

2008-11-01T13:43:00.000-07:00

Tuşesc uscat într-un nor de praf. Cad şi mă ridic incet, uşor, timid. Mi-aduc aminte de un vis cu table de şah. Era aşa de demult... aşa de naiv, aşa de fraged. O proiecţie crudă, ca un firicel de iarbă a unui viitor incer, dar al naibii de captivant.

Puls...rup pânze de păianjen şi constriesc unghere ascunse pentru altele noi. Mi-e dor de ceaţă...

S-a plâns vreodată cineva, oare, de prea mult soare ?
A detestat, oare, cineva, în negura timpului, cerul albastru ?
A plâns vreodată, cineva, din cauza unei brize calde ?

MI-e dor de ceaţă...şi mi-e frică de somn. de un somn molcom, viclean, ca o pânză subţire, sufocantă...

Puls...rup pânze de păianjen...

"A little stream, drawn by the magnets of air and light,
and flowing like time, like copper forming,
is the thread
in a spider's web. Pools of silver shimmer
from one leaf to another, from one path trodden
to another on the soft ground. I see you go across,
over there,between two lines. ‘I love him',
I say.

The little stream forks; flows between
two possibilities.
Its thread is in thrall to this sea of light,
this liquid,
coursing. This water makes the evening sing, heady
and drunk. Its fire flows
on into the east forever. Held in the sun's
fine balance
I think of you."

Puls...rup pânze de păianjen...

Destin

2008-09-13T06:04:00.000-07:00

OASIS -Stop Crying Your Heart Out - OASIS

"Hold up
Hold on
Don't be scared,
You'll never change what's been and gone
May your smile,
Shine on,
Don't be scared,
Your destiny may keep you warm,

'Cause all of the stars,
Have faded away
Just try not to worry,
You'll see them someday,
Take what you need,
And be on your way and
Stop crying your heart out"

O frunză uscată va cădea pe o alee din Copou. Îmi va fi frig, dar nu atât de tare încât să nu simt căldura teiului. Mă voi ataşa de tei, de alei, de feţele acelea tipice, de cutele fine de pe chipul bătrânei care hrăneşte vrăbiile, de iarba udă, de băncile reci.

Voi simţi fiorul noului. E cel mai bizar sentiment dăruit simţămintelor umane. E briza care-ţi usucă obrajii atunci când mergi legat la ochi pe calea ferată. Nu ştii unde vei ajunge sau dacă vei trăi să vezi miracolul descoperirii, dar mergi înainte pentru că într-un anume moment îţi vei dezlega strânsoarea oarbă pentru a vedea cerul.

Apoi îmi voi auzi paşii pe marmura tablei de şah şi nu-mi va fi frică să fiu pion. Asta e chiar amuzant. Pentru prima dată, nu mi-e frică să fiu pion, să îmi asum riscul de a muri pentru a mă transforma în regina pierdută.

O frunză uscată va cădea pe o alee din Copou. Voi deschide larg braţele şi voi simţi fiorul noului... În fond, pionul care se sacrifică pentru regină poartă deja coroana, dar trebuie s-o vadă...

...în marmura tablei de şah...

Vox clamantis in deserto

2008-08-17T08:27:00.000-07:00

"Moartea e un fenomen simplu în natură, numai oamenii îl fac înspăimântător. Vorbesc de moartea naturală care adesea e o dulce ispită. Înainte de a fi depus în aceastî celulă, din care nu voi mai ieţi decât pentru a ieşi dintr-o captivitate perpetuă, în plăsmuirile mele solitare pe la marginea oraşului, pe poteci, uitându-mă în jos şi privind pământul, un sentiment senin se insinua în sufletul meu, la început de dragoste pentru el, pământul negru, tăcut, liniştit, apoi de atracţie, de dorinţă, un fel de melancolie, de nostalgie blândă de a mă culca pe el şi a rîmâne acolo, întins pentru totdeauna. Ceea ce şi făceam, stând cu ochii spre cer, până ce adormeam. Mă trezeam copleţit de un adânc sentiment de regret : de ce m-am mai trezit ?"

Marin Preda - "Cel mai iubit dintre pământeni"

Azi am găsit o agendă veche. Una din numeroasele agende pe care le încep, pe care vreau să le transform în manuscrise memorabile şi care rămân la stadiul de caiete prăfuite, cu coperte din piele (întotdeauna au coperte din piele) pe care rămân scrise doare câteva pagini, cândva, demult.

Bolnav de reverie

Dacă aş putea să dezleg taina unei adieri, murmurul unui pârâu, cântecul unei privighetori, poate aş înţelege de ce toate pot să te transforme într-atât încât să-ţi doreşti mai mult decât orice să fii şi tu o adiere, un murmur, un cântec.

Bolnav de reverie...

Un suflet slab. influenţabil la contactul cu subtilităţi ale inefabilelor secrete, atât de bine păstrate, ale naturii, ale gândirii, ale universului palpabil ori imaterial.

Şi cine eşti tu ? Izolare, vise cu ochii deschişi ?

Acest vierme mârşav al imaginaţiei care te invăluie în mrejele lui te poate purta, fără voia ta, pe poteci neumblate. Devii o extensie subliminală a naturii, dar imperfectă prin materialitatea gândirii, prin perpetua angoasă că vei rămâne, în cele din urmă, doar cu dorinţele, cu incertitudinile primordiale, deoarece, în lumea reveriei, răspunsuri la întrebări nu vei primi niciodată.

O frunză uscată, solitară, fragilă, care abia se desprinde de pe o ramură golaşă, cade neputincioasă, într-o adiere molcomă, aterizând într-un ochi de apă mai limpede decât cugetul unui nou născut.

Imaginea aparent comună, ţie, visătorule, îţi va sfâşia pentru o clipă sufletul, uşor, neobservabil, ca rana unei lame ascuţite desăvârşit. Apoi, te vei apropia încet de relicva verii sfârşite, ca şi cum ţi-ai dori să nu deştepţi o zână dintr-un somn milenar, şi ai ridica frunza umedă în palmă.

Inevitabil, câteva picături translucide se vor desprinde, ca şi cum suflul vieţii ar fi pierdut pe vecie. Iar tu, visătorule, vei păstra acest petec de amintire mult timp, pentru că îţi vei dori să o conservi, să păstrezi intact contactul cu trecutul.

Reveria te împinge la dorinţe ascunse în valurile unui râu de munte, în seva unui arbore, în razele unui răsărit sau în misterul unui cer înstelat... te împinge la a-ţi dori eternitatea, la acea iubire neputincioasă pentru toate crâmpeiele de fericire pe care le-ai trăit privind un cer albastru, atingând petalele unui nufăr, simfonia unei dumbrăvi.

E o dorinţă febrilă care macină din ce în ce mai adânc fiecare fibră a fiinţei tale, Îţi doreşti sî rămâi de-a pururi un sclav supus al lumii oculte pe care ai descoperit-o în plăcerile atât de simple ale universului în care te intrebi cum a fost cu putinţă să vezi lumina zilei.

De aceea scrii, visătorule, de aceea cânţi, de aceea îţi ciopleşti suflul în piatră ori în lemn, de aceea pictezi bătăile inimii pe pânză... Aspiri la conservarea perpetuă a acelei amintiri simple, găsite într-o frunză tomnatică, într-o floarea uitată între paginile unei cărţi prăfuite...

Şi de aceea mori, visătorule, de aceea devii cenuşă purtată de vânt spre valurile unei mări înspumate sau crucea de piatră înnegrită de vreme şi de umbra unui stejar bătrân... Deoarece, într-un anume moment al existenţei tale efemere, îţi este încredinţată una din tainele pe care ţineai într-atât să le descifrezi, poate primul şi ultimul secret pe care universul, atât de crud cu aceşti curioşi naivi, este dispus să-l împartă.

Ajungi, visătorule, să realizezi că moartea e singura cale de a putea străbate până la capătul enigmelor care ţi-au însângerat fiinţa cu întrebări mereu retorice. Apoi, ajungi să ţi-o accepţi, ajungi să nu mai fii cutremurat de tristeţea apusurilor, de durerea toamnei, de fumul parfumat al unei lumânări de-abia stinse...

Şi în cele din urmă, vei afla toate răspunsurile, vei descifra indescifrabilul, dar vei muri... bolnav...de reverie...

Visions of a dying brain

2008-07-27T23:18:00.000-07:00

Un cactus in mijlocul desertului stie ca e singur ? Si, daca nici o oaza , nici un firicel de iarba nu creste in apropierea lui, buruiana solitara plina de spini stie ca sunt alte plante mai frumoase, mai verzi, mai desavarsite ? Nu. Va trai vesnic intre dunele sale, inconjurat de neant, de nisipul pustiit si pustiind suflete.

Va trai in minciuna, ca orice hidosenie ingrata care nu si-a vazut niciodata reflexia intr-o oglinda, ori in undele unei curgeri de apa. Va trai intr-o lume de inefabile iluzii rarefiate intr-un nor de fum, un cor fatidic de glasuri himerice care-i invenineaza simturile cu mirajul unei superioritati ireale.

Si apoi, inevitabil, va sosi ceasul damnat al autorecunoasterii, al impactului naucitor al realitatii. Planta blestemata sa-si cultive singura virtutile in mult prea ingustul perimetru al propriei perceptii limitate de ignoranta.

Dureroasele limitari ale ignorantei. Ziduri mult prea groase, de nepatruns al propriilor conceptii ingustate de lipsuri. Abjecta limitare... dureroasa autorecunoastere.

Florile cactusului pustiit sunt atat de efemere, spinii mult prea numerosi.

Va putea oare, vreodata, hidosul cocosat sa coboare din chilia intunecoasa, atat de ingusta, dintre batranele lui clopote si sa indure nenorocitele injurii ale norodului ? Sa gaseasca atata forta launtrica incat sa treaca dincolo de vatamatoarele-i vine nestiute ?

Mizera limitare... m-am intepat in spini...

"We are just a moment i time

the blink of an eye

a dream for the blind

visions of a dying brain

I hope you dont understand"

Verses from the Book of Images

2008-07-27T11:13:00.000-07:00

Lament

O How everything is so far away

and so long ago departed.

I believe that the star from which

I receive such glittering light

has been dead for thousands of years.

I believe that something

frightening was said

in the boat which just passed by.

In a house, a clock

has marked the hour . . .

In which house? . . .

I would like to leave my heart behind

and step out under the immense sky.

I would like to pray.

That one of all these stars

must certainly still exist.

I think I know

which one

has endured,—

which one, at the end of its heavenly ray,

stands like a city of white light . . .

Entrance

Whovever you are: step out in to the evening

out of your living room, where everything is so known;

your house stands as the last thing before great space:

Whoever you are.

With your eyes, which in their fatigue can just barely

free themselves from the worn-out thresholds,

very slowly, lift a single black tree

and place it against the sky, slender and alone.

With this you have made the world.

And it is largeand like a word that is still ripening in silence.

And, just as your will grasps their meaning,

they in turn will let go, delicately, of your eyes . . .

by Rainer Maria Rilke

Ruine de templu...

2008-05-27T04:20:00.000-07:00

Stăteam pe scaunul acela vechi de catifea verde, privind sticla ferestrei pe care stropii de ploaie lăsaseră cărări cristaline şi mă gândeam la dulceagul imaculat al laptelui şi la amarul tenebros al cafelei, atât de sublim şi de filozofic amestecate în ceaşca înflorată cu aer de mediocritate burgheză.

Nicaieri nu se vede ploaia mai frumos decât acolo, de dincolo de acea fereastră, spre acel castan mult mai înalt decât etajul trei, de acolo de unde ochii mei hipermetropi de culoarea focului de mult stins îi priveau ramurile infrunzite.

Imi las capul pe spătarul tare şi gândurile să perinde labirinturi prăfuite... frunzele verzi ale casatnului, ploaia, cafeaua care urma sa rămână neatinsă, ca o floare prea frumoasă ca s-o rupi şi să o pui artificial şi sterp într-o vază, mâzgăliturile aproape de neînţeles de pe acel volum de Verlane, o melodie veche, un sărut aproape uitat...

Şi mă trezesc brusc la căderea cărţii pe podea. Ploaia era încă la fel de vie ca înainte, la fel de încrâncenată în cursul orizontal, trasând piloni ale unui templu cu temelia pe pământ şi acoperişul în nori. Voi ieşi pe străzi, ca o umbră a nimănui ca să ridic palmele şi chipul spre acoperişul lumii şi să simt ofranda vieţii.

Şi îmi sună atât de proaspăt în minte acea melodie...atât de praspăt, de fiecare dată când îmi doresc să mă plimb prin ploaie, de fiecare dată când îmi lipsesc frunzele prăfuite ale castanului, ploaia, cafeaua neatinsă, versurile lui Verlaine, acel sărut stângaci şi tandru...

Theres a blood red circle
On the cold dark ground
And the rain is falling down
The church doors blown open
I can hear the organs song
But the congregations gone

My city of ruins
My city of ruins

Now the sweet veils of mercy
Drift through the evening trees
Young men on the corner
Like scattered leaves
The boarded up windows
The hustlers and thieves
While my brothers down on his knees

My city of ruins
My city of ruins

Come on rise up!

Now theres tears on the pillow
Darling where we slept
And you took my heart when you left
Without your sweet kiss
My soul is lost, my friend
Now tell me how do I begin again?

My city's in ruins...

Gri...

2008-05-21T03:05:00.000-07:00

Amortit...Oare acesta este cuvântul care ar putea descrie în plin sens acea stare de stagnare psihică, spirituală, acea dizlocare a eului faţă de sentimentele proprii, faţă de adevăruri elementare, acel strat de ciment care se ridică între individ şi propriile sale dorinţe, convingeri, idealuri.

Străin de sine...pierdut pe nişte alei ale acelui parc, de altminteri atât de familiar pe care totuşi paşii n-au mai lăsat urme nicicând.

Pierdut la nişte răscruci în faţa cărora nici mintea, nici sufletul nu au capacitatea de a alege, deoarece nu mai sunt contradictorii, formând, cel puţin în aparenţă, un întreg, un amalgam de sentimente şi trăiri atât de bine delimitate care ajunse la un punct de afluenţă dau naştere unor şuvoaie de idei confuze, lipsite de formă ori de fond, lipsite de logică sau de un motiv existenţial.

De la cele mai banale şi aparent lipsite de importanţă până la cele mai încărcate de profunzime aspecte ale existenţei umane, toate au o tendinţă inevitabilă spre a se complica progresiv la un nivel mai ocult, subliminal, pe măsură ce limpede se simplifică.

Deraiez pentru a ma putea simti vie, pentru a putea merge in linie dreapta prin labirinturile tenebroase ale noptii, alunec pe stele si cad intotdeauna lovindu-ma de duritatea pamantie a realitatii... Si totusi, si la cele mai adanci si palpabile niveluri ale cotidianului vitalitatea se incetoseaza in nori de fum ale dubiilor. In extremis, ridic ochii catre paienjenisul acela difuz si caut lumina palida... E ceata...e confuz...e gri...

Rememberance

2008-05-07T09:56:00.000-07:00

A NOISELESS, PATIENT SPIDER

by: Walt Whitman (1819-1892)

NOISELESS, patient spider,
I mark'd, where, on a little promontory, it stood, isolated;
Mark'd how, to explore the vacant, vast surrounding,
It launch'd forth filament, filament, filament, out of itself;
Ever unreeling them--ever tirelessly speeding them.

And you, O my Soul, where you stand,
Surrounded, surrounded, in measureless oceans of space,
Ceaselessly musing, venturing, throwing,--seeking the spheres, to connect them;
Till the bridge you will need, be form'd--till the ductile anchor hold;
Till the gossamer thread you fling, catch somewhere, O my Soul.

În spatele ferestrei

2008-04-25T08:07:00.000-07:00

Ochii ei şterşi se oglindeau fantomatic pe sticla murdară a ferestrei. Îşi culcase capul pe mână şi privea pierdută lumile bizare care pendulau continuu, obositor. Mişcările maşinale ale trenului o împiedicau sa adoarmă, astfel perindând labirintic coridoarele înguste, umbroase ale minţii.

Ţinutul umed i se înfăţişa dezolant, oprirea trenului o făcând-o să tresară. O gară veche în care ploua mărunt, unde oamenii păreau să nu aibă chipuri, doar siluete, spectre între viaţă şi moarte care îşi oglindeau privirile scheletice doar în bălţile smolite, deformate de picături reci.

În braţele subţiri şi muncite ale unei mame provinciale, un copil cu ochi mari, verzi, cu o zgârietură mică pe obraz, îi întâlni privirea goală de dincolo de fereastra vagonului. Curiozitatea şi incertitudinea erau de ambele părţi.

Infantul păru să-şi piardă pentru o clipă din vitalitate, din uman, din ludic, răsuflarea spasmică fiind singurul lucru care îl trimitea înapoi lumii. Mama scoase cu un gest obosit o batistă cadrilată dintr-un buzunar al hainei groase de postav negru şi îi şterse nasul fără ca micuţul să fi cerut serviciul, dar îi distrase atenţia. Ochii lor nu se mai întâlniră. Pleoapele ei vineţii se inchiseseră preţ de câteva clipe şi două şuviţe căzură pe frunte, pe obrajii palizi. Ridicând mâna pentru a le îndepărta, i se părea că atingerea fugară a degetelor pe pielea obrajilor nu era a ei. Se simţea străină de sine, totalmente, trup şi spirit.

Un zgomot surd, îndepărtat precedă punerea în mişcare a roţilor de metal. Peisajul devenea din nou mobil, trepidant şi monoton, ca un film mut cu un acompaniament sonor spasmodic, repetativ.

Îşi ridică degetele subţiri pe sticla aproape opacă privind un câmp sterp.

Atât de bizar. Simţea că undeva, departe, departe de unde era acum viaţa ei ar fi trebuit să aibă alt curs. Simţea cum întrebări, angoase care ar fi trebuit să-i tulbure conştiinţa se ascundeau într-un nor de ceaţă. Intrase de mult într-o specie de amnezie a trăirii, a contracţiilor spiritului. Mereu singură, într-un compartiment întunecos, lângă o fereastră murdară, simţind un fior rece, neobişnuit.

Şi o dureau încă nişte cicatrici vechi, vechi de tot, pe care le uita adeseori când reuşea să se piardă în propriile îndoieli. De fiecare dată când îşi atingea uşor umerii, clavicula, stătea inevitabil câteva secunde într-un fel de panică subită, întrebându-se cum se procopsise cu astfel de cicatrici, dacă se vor vindeca în timp.

Ofta adânc şi îşi întorcea privirea către peisajul mereu schimbat. Aştepta o nouă gară, o nouă oprire. Poate de data aceasta va întâlni un chip familiar. Întotdeauna avea speranţa aceasta când trenul oprea într-o nouă gară.

O urbe mică, ceţoasă se ivi în curând din caierul de imagini motorii. Gara era curată, puţin populată. Câţiva bătrâni şi un cuplu între vârste. Dar nimeni cunoscut.

Se întreba uneori cum va reacţiona în acel moment sublim în care ochii cenuşii se vor bucura de imaginea unei amiciţii, sau măcar o cunoştinţă îndepărtată, căreia va putea să-i zâmbească, să o salute uşor. Ochii i se subţiaseră fără să zâmbească la popasul acestei reverii.

Mulţimea de pe peron se îndreptă, apoi, spre vagonul ei. Tresări brusc. Începu să se uite în jur, să-şi aşeze rochia îngălbenită. Se uita dezamăgită la pantofii prăfuiţi. Oftă. Nu avea timp să-i cureţe...

Apoi, voci distincte rupseseră tăcerea. Siluete grăbite treceau prin faţa compartimentului său, aruncau o privire fugată unui punct aleatoriu şi treceau nepăsători. Trenul se puse din nou în mişcare.

Cuplul de pe peron se opri în faţa compartimentului ei şi privea numerele de pe uşa plisantă. Simţea cum o copleşesc tot mai tare emoţiile. Nu mai avusese un tovarăş de călătorie de ... nici nu-şi mai amintea exact de când.

Cei doi intrară în compartiment fără s-o privească, fără s-o salute. Bărbatul sui o geantă maron, prăfuită în spaţiul pentru bagaje şi apoi se aşeză lângă ea. Femeia îşi căuta stăruitor o carte mică în poşeta de piele vişinie şi se îndreptă spre locul de la fereastră. Nu-şi dădea seama ce se întâmplă. Nu-i înţelegea gestul şi, mai ales, de ce amandoi îi evitau privirea.

Aproape că se aşeza peste ea când soţul i-a spus indiferent :

- Dragă, vino pe locul din dreapta. Ăsta e prăfuit şi murdar, are nişte pete de sânge aici.

Femeia privi pasivă locul pe care se îndreptase şi urmă sfatul soţului său.

Apoi, el îşi scoase o batistă albă din buzunarul de la piept al cămăşii şi începu să şteargă braţele banchetei sileutei palide de pe locul de la fereastră.

Pânza imaculată trecu preţ de câteva clipe prin mâna ei moaleluând cu sine un strat gros de praf. Îşi trase mâna speriată şi o duse la piept. Ochii i se măriră şi rămase blocată cu privirea pe batista bărbatului care nu îi recunoştea prezenţa la câţiva centimentri de el.

Pentru un moment, totul avea din nou sens.

Îşi trecu degetele pe tapiţeria pătată. Oftă adânc şi îşi întoarse chipul din nou spre fereastra murdară, spre peisajele care nu îşi mai terminau periplul.

Poate la următoarea oprire...

Rooftop ravings...

2008-04-17T10:36:00.000-07:00

Dulce apus cenuşiu... Nori ca pâcla groasă a fumului de ţigară acoperă apusul prăfuit.

Un horn îndepărtat îmi spune că unui străin îi e frig încă, iar focul mocnit de pe cer se stinge încet lăsând în urmă doar o adiere răcoroasă şi gri...gri de fum, de nori... gri de ceţuri, de indoială, gri...

Apoi fumul coboară leneş către nişte contururi diafane, prea îndepărtate ca să mai pară verzi, ca nişte amintiri uitate dinadins...

Îmi trec degetele murdare pe zidul de pietriş colţuros apoi plec capul uşor pe piatra rece privind apusul devenit vineţiu, nevrotic.

Valuri de răcoare mă pătrund încet dar nu reuşesc să-mi desprind ochii de pe cerul diafan, o pânză pe care vopselele dansează haotic, incert, hipnotizant.

Culori, adieri, ţesături celeste, văluri subţiri de vitalitate translucidă ce acoperă ochii uşor, îi închid. Apusul răpeşte atât de imperceptibil şi naiv sufletul aceluia care-l priveşte... vrajă de Meduză, dans colorat de Iele şi cantec de sirenă.

Apoi observ un ochi de var, un alb murdar, un cerc străveziu, o fantasmă rotundă, palidă privind damnată de dincolo de celălalt orizont. În spatele unui văl subţire sângeriu luna priveşte rece combustia latentă a zilei prefăcută în cadre pastelate apoi fior tăcut.

Inevitabil, taboul albastru-roşiatic de Monet se transformă in momente moarte. Clipele acelea amorţite pe care nu le poti numi nici zi nici noapte, în care lumina e fadă şi ambiguă, iar întunericul incert... Clipele de după apus amintesc de gustul amărui de după ultima accelerare a pulsului, ultimul suspin extatic. Zâmbesc. Ziua se consumă ca iubirea...

Razele palide, difuze ale lunii pătrund cu greu pânza de cenuşă a zilei.

Închid ochii simţind răceala zidului de piatră.

Pendulez labirintic prin haosul propriilor mele deraieri... Am agonisit din înălţimile intangibile un papirus aurit pe care îl strâng la piept încercând, parcă, să-l încrustez în suflet...

Mi-am cicatrizat sufletul cu un apus...

nu mă mai doare...

Dimineaţă ploioasă (The Crawl)

2008-03-25T01:36:00.000-07:00

E o umezeală rece . Ochii vineţii privesc difuz printre firele căzute neatent pe frunte, spre monitorul murdar. Tremur. Din când în când îmi strâng degetele reci în palmă dupa care reîncep să tastez in gol, repede, mecanic, inutil...

Ferestra ma scârbeşte...Ochii unor clădiri gri, pedante, alăturate demonic, mă fixează încruntaţi. Iar cerul...oh cerul! – tone de vată cenuşie care presează dureros vitalitatea, o sufocă, o consumă, o îneacă într-o baltă opacă de amorţeală, confuzie, cenuşă şi apă...

Răcoarea mă apasă cu presiunea unor ace dureroase, numeroase... Privesc firişoarele verzui care îmi brăzdează pielea mâinilor cu ochii intredeschişi ; îi închid. Se aud doar motoarele şi zumzetul de afară, chitara în surdină şi vocea maladivă, răguşită a lui Brian... „Lay me down, the lie will unfurl...lay me down to crawl”.

Mi-e frig, tremur şi miros a ploaie...plouă şi mă sting...sunt cenuşă, sunt a norilor...

Parisienne moonlight...

2008-02-26T01:15:00.000-08:00

Soapte de demult...

2008-02-26T00:50:00.000-08:00

"Nu vreau ca stanca personalitatii mele, chiar colturoasa cum este, sa fie rotunjita de valul social impotriva vointei mele, pentru a deveni la fel cu celelalte pietre, adica fara identitate si fara nume." (Mihail Drumes-"Scrisoare De Dragoste")

"Iubesc poetii, fiindca nu ajung si nu vor sa ajunga la nimic. Poezia lor nu duce nicaieri. Atata inutilitate in armonie! Este un mare blestem a-i intelege. Inveti prin ei sa nu mai ai ce pierde." (Emil Cioran-"Lacrimi si sfinti")

"Freamat funebru in tesuturi, horcait cosmic in oase, paduri care ard in sange... Doliul inimii e singurul imbold spre ganduri." (Emil Cioran-"Lacrimi si sfinti)

"Treptele constiintei indica progresul in durere; omul le incoroneaza in perfectiunea chinului sau. Nu cred sa fi scapat nici o ocazie de a fi trist." (Emil Cioran-"Lacrimi si sfinti")

Definitia infernului? S-o cautam in forma aceasta de revolta si ura, in supliciul orgoliului ranit, in senzatia de a fi o infricosatoare cantitate neglijabila, in chinurile 'eului', ale acestui 'eu' cu care incepe sfarsitul nostru..." (Emil Cioran-"Ispita De A Exista")

"Intre seninatate si sange, spre sange e firesc sa inclini. Crima presupune si incununeaza revolta: cel care nu cunoaste pofta de a ucide degeaba profeseaza opinii subversine - va ramane, pe veci, un biet conformist." (Emil Cioran-"Ispita De A Exista")

"Pentru unii, fericirea e o senzatie atat de neobisnuita, incat in clipa cand ajung s-o cunoasca se nelinistesc; noua lor stare ii pune pe ganduri; nimic asemanator in trecutul lor: e prima oara cand parasesc confortul nenorocirii. (...) Ce-i de facut? Poate nici nu le apartine, poate a dat peste ei din greseala. Descumpaniti si fascinati deopotriva, incearca s-o asimileze, s-o posede, daca se poate pe veci. Dar sunt atat de putin pregatiti pentru fericire, incat, ca sa se bucure de ea, sunt siliti s-o grefeze pe vechile lor spaime." (Emil Cioran-"Ispita De A Exista")

"Lumea asta n-a fost creata la bucurie. Se procreeaza totusi in placere. Da, fara indoiala, dar placerea nu e bucurie, e si simulacrul ei: functia ei este de a amagi, de a ne face sa uitam ca, pana in cel mai mic detaliu, creatiunea poarta pecetea tristetii initiale din care s-a ivit." (Emil Cioran-"Demiurgul Cel Rau")

"Nu te omori decat daca ai fost, prin unele laturi, totdeauna in afara tuturor lucrurilor. E vorba de o nepotrivire originara de care nu poti sa nu fii constinet. Cel chemat sa-si ia viata nu apartine decat accidental acestei lumi; el nu tine in fond, de nici o lume. Nu predispus, ci predestinat esti sa te sinucizi, sortit inca-naintea oricarei dezamagiri, oricarei experiente: fericirea intr-acolo te-mpinge, ca si nefericirea, ea chiar mai mult, caci, amorfa, improbabila, ea-ti cere un istovitor efort de adaptare, in vreme ce nefericirea iti ofera siguranta si rigoarea unui ritual." (Emil Cioran-"Demiurgul Cel Rau")

Meaningless whispers...gânduri fragmentate

2008-02-18T04:18:00.000-08:00

I

Out in the sun I feel strange loss
A shadow from a past life haunting,
So many clockbeats I lost counting,
An unknown fault that scares me most…

Weird emptiness just when I smile,
Some petals missing from the rose.
I look around but no one knows
Guilt is the ocean, joy’s the isle…

First it’s the rainbow, then there’s the rain.
I’m innocent but I’m in prison
It makes no sense, I’ve got no reason,
Still I’m faking a smile in vain…

My fingertips are now so cold,
Just by the fire I feel a shiver,
And then thoughts flowing like a river
Confessions seem yet to be told…

Strange loss bruising my stainless conscience,
Grey ghosts telling me as I fall
It’s not so stainless after all…

II

...

A trecut atât de mult timp de când am scris versurile acestea... atât de multe ore, atât de multe bătăi de inimă prinsă într-o plasă atât de prăfuită de păianjen a propriilor sale temeri.

Într-o zi înecăcioasă de vară, aproape de apus, atunci când ultimele licăriri roşiatice ale soarelui pătează albastrul de dincolo de crengile desfrunzite şi noduroase ale unui salcâm uscat, o fată cu ochi cenuşii stătea pe trepte de piatră şi se gandea la trăiri nedesluşite...

Bătăi de inimă, ore, frunze, fulgi...

Ochi cenuşii întâlnesc nişte versuri de demult...gânduri fragmentate, cioturi de trăire recitite, reinterpretate şi sensuri noi dar egalmente confuze.

Ochi cenuşii îşi privesc reflecţia în cristalinul unei ape. Vântul începe să adie, frunze cad în paloarea adierilor tulburând în unduiri conturul privirii enigmatice.

Bătăi de inimă, ore, frunze, fulgi...

Nu-mi regăsesc reflecţia

Stairways to eternal blur...

2008-02-07T08:50:00.000-08:00

E atât de confuz...e atât de confuz să afli nişte şoapte venite din senin, din nimic, din simpla curgere a secundelor, din simpla adiere a vântului rece de februarie, din intunecoasa reflecţie într-o baltă mai neagră şi mai tulbure decât smoala că....la un anume punct al insipidei tale existenţe vei...muri...

Azi mi s-a întâmplat un lucru bizar... se spune că fiecare persoană ajunge mai devreme sau mai târziu pe deplin conştientă de propria sa moarte, de propria sa trecere dincolo de bariera pulsului cuantificator al existenţei. Considerasem că asta se întamplase acum mult timp, pe când stateam pe iarba moale, sprijinită cu spatele de crucea de piatră a bătrânului Haralambie, privind cerul prin crengile plopilor atât de înalţi... Aveam totul descifrat, cântărit, meditat.

Secunde, ore, zile petrecute cu mine ca singur tovarâş gândindu-mă la momentul decisiv, la cele mai exacte detalii ale petrecerii sale, la gândurile celor din jur, la gândurile mele, la lunga scrisoare de despărţire care îmi va preceda despărţirea de cei ce respiră, la fiecare protuberanţă a monumentului de marmură, dacă va exista sau nu unul, la întregul peisaj, la imaginile frunzelor, fulgilor de nea, petalelor, razelor de soare căzând pe rămăşiţele mele...

Nu ştiu cât timp am pierdut gândindu-mă la aceste lucruri aparent insipide, al căror unic scop, în concepţia mea, era să ofere o iluzie a siguranţei unui viitor incert. Încercam, creându-mi un univers individual al propriei morţi, să îndepărtez, probabil, teama sau incertitudinile a tot ceea ce insemna "dincolo"...rai, iad, reîncarnare, pur neant....Şi fantasma conştiinţei propriei morţi se rezumase la acceptarea ideii încetării funcţiilor vitale. Într-o zi, inima mea va înceta să bată, nu voi mai simţi aerul dimineţii brăzdându-mi obrazul, nu voi mai putea atinge, nu voi mai simţi atingeri, corpul meu va putrezi...

Dar fiorul acela atât de rece pe care l-am simţit acum atât de puţin timp nu avea legătură cu nimic din toate astea. Simţeam totul mult mai adânc, mai trist, mai confuz, mai cutremurător. Şi ce e mai curios e că cele mai bizare gânduri mă bântuie când urc trepte, ori când le cobor. Izvorât dintr-o trăire banală, din mirosul de umezeală, din aerul rece şi murdar din jurul meu atunci, ori din acea imagine a unei parcări deprimante văzută prin ochiul unei ferestre sparte, am fost cuprinsă de un crepuscul nou, necunoscut până atunci: moartea sufletului, moartea gândurilor, moartea eului, o dată cu moartea trupului...

Cine sau ce îmi va putea oferi, în timpul acestei vieţi, conturul cel mai vag al unei certitudini că după ce voi muri trupeşte, voi privi totul cu ochii aceluiaşi suflet ?

Angoasă puerilă sau întrebare existenţială ? Retoricitatea ei se pierde, totuşi, în silueta aceluaşi răspuns fatal şi descumpănitor : ...nimeni...

Privirea mi se roteşte iar la vechea tentaţie... Ar fi atât de simplu dacă...

...

Atâtea stele cad...

2008-01-25T08:42:00.000-08:00

E beznă... o beznă plăcută care penetrează fiecare fibră a fiinţei mele... o dulce uitare... un dulce sărut al liniştii...

În lumina atât de difuză a monitorului pot distinge subtil măsuţa de cafea pe care stau uitate nişte coji de portocală. Sunetul surd care vine dinspre sobă îmi aminteşte că flacăra lăuntrică ce mă consumă nu e singura care arde dar e singura care nu se va stinge şi nu se va face scrum până în zori.

Mă apropii de sobă şi privesc pe fereastră. Aceeaşi dulce beznă în zumzetul unui râset din depărtări. E hohotul nopţii. Zâmbesc. Zâmbesc naiv pentru că mă simt impenetrabilă la tot ce e acolo...în depărtările ceţii de smoală... dincolo de întunericul frânt în galbenul murdar al felinarelor... dincolo de tăioasa răcoare a zidurilor reci, moarte.

Cu spatele lipit de ceramica atât de caldă, observ că trăsăturile chipului mi s-au imprimat pe sticla neagră. Ochii îmi ard ca două lumânări incandescente care admiră pierdut privirea felinarelor străzii.... Apoi atenţia îmi e subit captată de jocul haotic al flăcărilor pe tavan... fantomatice arătări înflăcărate ale unor temeri stinse.

"Noi şi pământul

Atâtea stele cad în noaptea asta.
Demonul nopţii ţine parcă-n mâni pământul
şi suflă peste-o iască
năprasnic să-l aprindă.
În noaptea asta-n care cad
atâtea stele, tânărul său trup
de vrăjitoare-mi arde-n braţe
ca-n flăcările unui rug.
Nebun,ca nişte limbi de foc eu braţele-mi întind,
ca să-ţi topesc zăpada umerilor goi,
şi ca să-ţi sorb, flămând să-ţi mistui
puterea, sângele, mândria, primăvara, totul.
În zori când ziua va aprinde noaptea,
Când scrumul nopţii o să piara dus
de-un vânt spre-apus,
în zori de zi aş vrea să fim şi noi
cenuşa,
noi şi - pământul."

Pour que tu m'aimes encore

2008-01-20T06:42:00.000-08:00

J'ai compris tous les mots, j'ai bien compris, merci

Raisonnable et nouveau, c'est ainsi par ici

Que les choses ont changé, que les fleurs ont fané

Que le temps d'avant, c'était le temps d'avant

Que si tout zappe et lasse, les amours aussi passent

Il faut que tu saches

J'irai chercher ton cœur si tu l'emportes ailleurs

Même si dans tes danses d'autres dansent tes heures

J'irai chercher ton âme dans les froids dans les flammes

Je te jetterai des sorts pour que tu m'aimes encore

Fallait pas commencer m'attirer me toucher

Fallait pas tant donner, moi je sais pas jouer

On me dit qu'aujourd'hui,

On me dit que les autres font ainsi

Je ne suis pas les autres

Avant que l'on s'attache, avant que l'on se gâche

Je veux que tu saches

J'irai chercher ton cœur si tu l'emportes ailleurs

Même si dans tes danses d'autres dansent tes heures

J'irai chercher ton âme dans les froids dans les flammes

Je te jetterai des sorts pour que tu m'aimes encore

Je trouverai des langages pour chanter tes louanges

Je ferai nos bagages pour d'infinies vendanges

Les formules magiques des marabouts d'Afrique

Je les dirai sans remords pour que tu m'aimes encore

Je m'inventerai reine pour que tu me retiennes

Je me ferai nouvelle pour que le feu reprenne

Je deviendrai une autre après qui tu soupires

Ces jeux seront les nôtres, si tel est ton désir

Plus brillante plus belle pour une autre étincelle

Je me changerai en or pour que tu m'aimes encore

Mea culpa

2008-01-15T11:13:00.000-08:00

Vremea se cambrează dureros pe sufletul redus la tăcerea iernatică... Într-o atmosferă de lugubră meditaţie la ciudăţeniile neantului care parcă înghite sufocantul furnicar uman, noaptea bântuie, bântuie parcă ăn căutarea unei lumini demult pierdute şi veşnic neatinse. Noaptea bântuie şi in imaginea iluzorie a zilei.

Mă cufund în noapte, în noaptea orelor şi a gândurilor, în noaptea ideilor aievea, în noaptea dorinţelor de evadare, în noaptea puterii de înţelegere a lumii, în noaptea întunecată a regăsirii de sine, în noaptea care s-a aşezat ca o manta grea asupra ochilor mei vineţi care n-au mai văzut lumina de atât de mult timp încât nu ştiu cum ar putea gestiona o revenire in faţa soarelui revelator.

Cum îşi poate un om explica propriul declin? Cum pot doi ochi privi pereţii propriei prăpăstii abisale spre a construi eventuala traiectorie către o ieşire incertă ?

Ideea mea despre o imagine a propriului sine devine tot mai indepărtată, mai vagă, mai indescifrabilă, ca silueta unui arbore privit pe fereastra unui compartiment de tren...O dulce utopie, o insesizabilă deziluzie care conturează prin irealizare şi prin confruntarea cu realitatea dezarmantă, instrumentul propriei nihilări...

Clişeul devenirii unei umbre a fostului sine pregnează în gândire...

"Je veux aller au bout de mes fantasmes

Je sais que c'est interdit

Je suis folle. je m'abandonne...

Mea culpa..."

şi rotiţele si învârt. se învârt...

2007-11-15T10:23:00.000-08:00

"I close my eyes
only for a moment
and the moment´s gone
All my dreams
pass before my eyes a curiosity

Dust in the wind
All they are is dust in the wind....."

...

Ma droghez cu fragmente de melodii ...

...

Ritualuri perfide, monotonie care lasă cicatricea implacabilă a unei lame care taie nemilos prn vitalitatea pierdută...

Ochi intredeschişi...după succesiunea goală a secundelor, minutelor, orelor, după ciclicitatea ameţitoare a momentelor tiparizate, ochii, , globuri ermetizate, prinse in menghina incordată a temporalităţii, se ascund neputinciosi in adăpostul efemer al pleoapelor vineţii.

Aceleşi feţe desfigurate, aceleaşi voci difuze în ceaţa exteriorului, conglomerat de priviri inceţoşate , ghimpi ale aceluiaşi mecanism secular...aceleaşi rotiţe care se învârt, se învârt...

Cioburi de sticla

2007-10-17T11:21:00.000-07:00

Nu ştiu de ce sunt cine sunt, nu ştiu de ce câteodată mi-e atât de greu să cuantific fiecare clipă ca valorând sau nu ceva... trăiesc in conflict cu secundele, mă izbesc constant de zidurile propriei mele limitări...

...privesc acea pagină alba ca şi cum mi-ar râde în faţă, ca şi cum m-ar face vinovată de un amalgam de vine care cântăresc mai greu decât orice aş fi făcut vreodată bine într-o balanţă universală. Sentinţa este că pagina va rămâne albă...schimonosindu-se sardonic la orice strădanie sisifică de a o umple...

...nimic în haosul care mă înconjoară nu mai rimează...eu însă-mi nu mai rimez...mă pierd în cioturi de cuvinte, în fragmente de silabe, în cioburi de sticlă spartă.... mă pierd in ce am pierdut...

...de toamnă

2007-10-11T08:52:00.000-07:00

E poate destul de patetic şi expirat, ar spune unii, să încep să elogiez toamna... Se pare că în ultimul timp toată lumea o face... Dar, sinceră să fiu, nu aş putea estima vreodată cu certitudine ce e în mintea celorlalţi, ştiu că mă pierd în căderea frunzelor, ştiu că îmi simt inima acolo jos uneori, pe o frunză căzută, uitată de timp...

Am un magnoliu... E undeva sub fereastra mea de când sunt conştientă de mine însămi, e superb, şi a ajuns să fie o parte din mine însămi pentru că, magnoliul meu numără anotimpurile pentru mine . Şi acum plânge, atât de frumos... Magnoliul este unul din plantele care "moare" învăluit în farmec, moare elegant transformându-şi declinul în fascinaţie inefabilă. Oh, şi toamna de-abia începe...

tot astăzi, mai pe seară

2007-10-10T10:59:00.000-07:00

Mi-aduc aminte că anul trecut în octombrie începeam o poveste, a trecut atât de mult timp, praful de care mă tem s-a şezat inevitabil şi peste acele momente cu toate că nu se vor şterge niciodată din memorie. Nu a fost o poveste cu final fericit, dar a fost una interesantă şi plină de mici detalii care mi-au îmbogaţit existenţa şi m-au facut poate cine sunt acum. Am inceput altă poveste de atunci al cărui final nu-l cunosc... şi totuşi...
Suntem noi rezultatul poveştilor pe care le trăim ? suntem "Noi" chintesenţa lacrimilor şi zâmbetelor trecutului ? Înclin să cred că da... Nucleul a ce ajungem să devenim la un anumit moment al existenţei noastre este nisipul ud de pe care valul experienţelor trecute s-a retras, şi pe care suflete au calcat lasând urme care se vor şterge cu timpul sau nu.
Sunt o urmă pe nisip...

Ganduri de inceput...

2007-10-10T06:33:00.000-07:00

Mi-e dor de mine...Mi-e dor de cine eram, de cine voi fi, de cine aş fi fost... Uneori mă caut şi nu reuşesc să mă regăsesc, mă caut pe mine şi pe cei din jurul meu...Uneori e ceaţă şi totul devine neclar. Mie frică de ceaţă, de ceaţa şi de praful care s-ar putea depune pe nişte lucruri atât de micuţe şi preţioase cum ar fi gesturi, gânduri, amănunte mici adunate pe un şirag de perle...Mi-e dor de acele clipe care vor fi şi le voi uita, sau le voi ignora.

...şi le voi strânge aici, în încercarea de a le proteja de avalanşa timpului...